Revival

Minune ! Blogul nu e mort. Sau blogger-ul nu e mort, considerati cum vreti. Am incercat sa imi aduc aminte cand a fost ultimul articol, dar nu am reusit, asa ca a trebuit sa ma supun tentatiei de a deschide blogul intr-o fereastra noua pentru a vedea data. 25 octombrie. Dumnezeule. 1, 2, 3, 4, 5, 6 luni. Jumatate de an. Si cu atat mai mult, ceea ce am scris pe 25 octombrie nu era deloc vesel, ba chiar pseudo-depresiv, cu toate ca esenta lui era de ganbatte ("keep on fighting" in traducere libera) . Dar, whatever. Despre promisiunile mele cu articole despre James Clavell si Ayumi Hamasaki se poate spune ca s-au dus la vale cu totul, nu ? Ei uite ca nu. In cel mai scurt timp cu putinta (chestia asta e foaaaarte interpretabila) pornesc un blog nou, al carui tema va fi, palarie-ntr-un picior, ghici ciuperca ce-i? Veti vedea (am pus la la plural, pentru ca ma refer la toti cei doi cititori ai acestui blog *joke*). Hint: CREA (a treia definitie) (hai ca de-acum e mura-n gura).

Despre filmele triste care te fac sa plangi

A porni iar la drum, a reveni, a te duce inapoi, a merge inapoi, a te cara de unde ai plecat; re-departure, to leave, to quit, to go back, to return; kimasu. Atat de multe cuvinte, si toate indica acelasi lucru. Dar parca nici sa fi fost de doua ori mai multe, si tot nu ar fi putut cuprinde aceasta experienta. Intoarcerea.
Trupa instrumental-vocala Parazitii spunea in "(h)Acordeonu' la maxim" o vorba de larga aplicare - "stim sa fim legati de loc". Simpla extrapolare se dovedeste valabila in cazul meu. Ma leg de loc. Asa am fost crescut, asa am vazut ca se face, asta mi-a ramas intiparit din experienta proprie si a celorlalti, asa ca nu am scapare. Si recunosc, sunt o fire slaba; incerc sa ma lupt cu sentimentul asta, imi fac planuri de inainte sa fugaresc gandul tristetii in momentul plecarii, dar mi-e imposibil sa scap de el. S-a inradacinat prea bine, pana in esenta ADN-ului si ARN-ului, si nu cred ca poate fi fugarit de acolo nici cu tamaie si nici daca il pici, incet si sadic, cu ceara.
Si puteti sa-mi spuneti si ipocrit. Au fost zile in saptamanile dinaintea plecarii in care abia asteptam sa ma vad urcat in avion, sa ajung inapoi in Ro, sa-i revad pe cei lasati aici, cu toate ca stiam ce ma asteapta incepand din clipa in care ma voi prezenta la poarta de imbarcare unde vor fi romani. Nu mai detaliez, sunt deja satul de toti jurnalistii, reporterii, persoanele publice, bloggeri sau oameni de pe strada care, in lipsa de alt subiect, incep sa dea cu namol in imaginea tarii. Doamne fereste, nu ca nu au dreptate in mare parte a cazurilor, dar mi-e lehamite de subiectul asta, ma apuca greata cand cineva expectoreaza cu nesat o fraza ce incepe invariabil in cam o cincime din cazuri cu "Pai numai la noi se poate asa ceva...". Stiu, fratilor, dar gata.

Cum Ion al lui Rebreanu se deschide cu imaginea drumului ce aducea in satul eroilor principali, si se inchide cu acelasi peisaj, tot asa a fost si in cazul meu. Lunile in Japonia au avut un caracter circular; si nu ma refer la faptul ca atunci cand am fost acolo am petrecut zile in care m-am invartit in cerc.
Si la intoarcere, ca si la plecare, am avut acelasi traseu, doar ca in sens invers. Nobeoka - Fukuoka - Osaka - Helsinki - Bucuresti - Iasi. S-au schimbat doar portile de imbarcare. In afara de avionul dintre Fuk si Osaka, pana si mijloacele de deplasare au ramas identice. Aceesi Honda Saber din Nobeoka pana in fukuoka, acelasi Boeing MD-11 intercontinental, acelasi Embraer pana la Bucuresti, si aceeasi garnitura de tren care mi-a furat 7 ore din viata pe o distanta de 400 de km.
Ziua plecarii a fost de fapt dimineata plecarii. Total diferit de cum obisnuisem pana atunci, catadicsisem sa imi fac bagajul in alta zi decat cu doua ore inainte sa plec la drum (pentru detaliere, a se vedea plecarea de la sfarsitul lui iunie). Asa ca in ultimele 24 de ore nu am avut decat sa ma pregatesc spiritual pentru momentul inevitabil ce avea sa vina. M-am trezit la ora 12 ziua, apreciind ca un somn pana tarziu imi va fi de ajutor sa indur mai usor orele urmatoare. In afara de ultimele verificari ale bagajului, biletelor si pasaportului, nu am avut altceva de facut decat sa mai petrec putinele clipe cu cei ce mi-au fost familie in timpul lunilor de vara si toamna. Si asa s-a facut seara, si noapte. Pe la ora 3 noaptea am pus bagajele, acelasi 3 bagaje cu care venisem, in Saber-ul alb ce astepta in intuneric, cu semintia cabalina de sub capota inhamata si pregatita sa taie, cu farurile ca doi ochi mereu de straja, obscurul noptii. O alta corespondenta intre sosire si plecare, a fost ca, in ambele cazuri, doua dintre bagaje au stat in portbagaj, iar pe cel de-al treilea l-am tinut intre picioare, pe locul din faţa.
O ultima privire fugara catre resedinta de vara, privire ce se prinde de marginile balconului de la intrarea de unde urmaream orasul si pe cei ce ii dadeau viata, unde imi exersam capacitatea de a citi in katakana firmele luminoase ale magazinelor, de unde simteam aerul ce venea dinspre furnicarul de sub mine, de unde auzeam in fiecare dimineata, fiecare zi, fiecare seara, cum rasuna muzica ambientala ce te insotea pe aleile de promenada, de unde admiram precizia, ritmicitatea, meticulozitatea gunoierilor ce ridicau zilnic gunoiul incinerabil si la 5 zile pe cel ignifug, de unde observam cine mai parca in alveola unde era stationarea interzisa, sau unde oprea in fiecare dimineata scuterul cu baiatul (sau fata, nu am reusit sa aflu) ce aducea, fie vant, fie ploaie, fie amandoua la un loc, in fiecare dimineata, intre 5:20 si 5:45, ziarele vecinului. Vroiam in acel moment, in timp ce ma uitam prin geamul ionizat intr-o tenta verzuie, sa mai traiesc macar inca o data toate aceste momente, sa le savurez si sa intru in casa si sa zic ca raman, nu mai plec. Dar asa ceva nu se putea. Acasa nu am tiparnita de bilete de avion, si daca nu prindeam zborul din dimineata respectiva, bani de alt bilet pana in Ro nu aveam, asa ca nu-mi ramanea altceva de facut decat sa iau ferry-ul pana in coreea de sud (nu ne trebuie viza) si sa vagabondez pe acolo.
Totul a durat o clipa. O clipa cat o eternitate. Dar, ca si in inchiderea Morometilor (cartea, nu trupa), timpul nu mai avea rabdare. Fusese generos sa imi acorde aceste scrutări, trebuia sa fiu multumit. Rotile s-au pus in miscare, si caleasca mea a plecat. Mi s-a dat ocazia sa urmaresc inca niscaiva minute locuri cunoscute. Drumul din spatele casei, cartierul ce ma adoptase si pe care incepusem sa il cunosc si sa devenim prieteni, Culture Plaza (sau "scoala", cum imi place mie sa-i zic) unde am sustinut orele de japoneza. Printre toate astea, am trecut si pe unul dintre podurile ce face legatura intre malurile raului Gokase. Apa era tot acolo. Eu plecam. EA isi urma rutina ce o avea de sute, mii de ani. Curgea la vale, cand alene, cand domol, cand repejor, cand cu furie. Eu plecam. EA avea sa vada ce o sa se intample acolo si de anul nou, si dupa aceea, si cine stie pentru cat timp. Eu plecam. EA avea sa ramana acolo mult timp de atunci incolo. Eu nu. Macar o data in viata pot sa spun ca apa ramane, pietrele curg.
Strazile erau linistite. Poate chiar mai goale, mai secatuite de viata ca de obicei. Felinarele de la case oprite, gardurile inchise, farurile masinilor stinse, obloanele trase. Nimeni nu vroia sa ma vada pentru ultima oara. Sa le fi fost si lor la fel de greu, incat sa-si ascunda de ochii mei portile sufletelelor lor ? Au ales solutia cea mai usoara, neprovocatoare de durere. Eu, intocmai scriitorului austriac Sacher-Masoch, imi induceam singur suferinte, chemand tot ce lasam in urma, asteptand un raspuns din partea lor, un "la revedere" ce nu m-ar fi lasat sa plec. Desigur ca nu a venit. Sau nu l-am auzit sau nu l-am inteles eu, ele, elementele, vorbindu-mi pe alte voci decat cele cu care sunt obisnuit.
Si asa am iesit din Nobeoka. Incet, drumul serpuitor ma purta ori mai aproape, cand mergea catre vest, ori mai departe, cand parca vroia sa ma intoarca, luand-o spre est. Si asa ne indreptam catre inima muntilor, al caror vulcanism era de mult stins, spre desebire de vulcanul din sufletul meu ce erupea cu fiecare rotatie a rotii, hraconind regrete si tristete. Soseaua cu doua benzi pe sens, altfel ingusta, era acum larga, gonindu-ma si lasand masina sa goneasca prin serpentine si curbe inchise. Drumul taiat prin munte si prin ani imi dadea un aspect de intimitate prin copacii ce se aplecau de pe ambele parti, uneori atat de mult incat mangaiau cu partea lor cea mai catifelata, frunzele, cupola masinii, incercand sa ajunga la mine. In tot acest timp, radioul masinii unduia pe FM. O emisiune nocturna, ce difuza melodii occidentale mai vechi, oldies but goldies, atat cu voce cat si instrumentale, ce mi-a adus aminte de Intalnirea de la miezul noptii cu Petre Magdin unde melodiile curgeau, intrerupte din cand in cand de invitatii in studio si de ultimele stiri prezentate de exuberantul moderator. De data aceasta insa erau doi amfitrioni japonezi, un el si o ea, care, din ce intelegeam eu din cuvintele ce le recunosteam, spuneau o scurta istorie a piesei ce urma sa fie difuzata, anul aparitiei, albumul din care faceau parte. Pe unele le stiam deja, sau macar cunosteam formatia, dar altele erau cu adevarat ceea ce se cheama "la prima auditie". Majoritatea melodiilor au avut un caracter similar sfaturilor bune ale parintilor sau informatiilor primite la scoala: au intrat pe o ureche si au iesit pe cealalta. Poate si pentru ca nu rezonau starea mea de spirit de atunci, nu aveau nimic in comun cu mine si cu simtamintele mele, nici macar la nivelul cuvintelor. Una a avut insa harul sa imi atinga acel conglomerat de emotii, sentimente si trairi ce levita in mine, care in viziunea dr-ului Duncan MacDougall reprezinta 21 de grame din corpul uman. A fost usor de retinut datorita refrenului pronuntat foarte clar, a versurilor usoare si care nu se intalnestc prea des. A fost o poveste. Una pe care eu o traiam cu putin inainte de revarsatul zorilor pe scaunul cu tapiterie din piele din stanga masinii, masina ce taia curbele, alergand, in singuratatea sa, fara sa-si traga rasuflarea catre noi interesectii, catre noi orase, pe sosele goale, sosele incadrate de copaci parca adormiti si ei, ce in moleciunea lor s-au apropiat si mai mult de raza mea vizuala, refuzandu-mi dreptul de a percepe cat mai mult din ce e mai departe de mine, departari posomorate si ascunse de intunericul unei nopti ce pentru unii era una obisnuita, dar pentru mine era una ce nu o voi uita. Sue Thompson isi canta tristetea ei, care era si tristetea mea. Si eu, si ea, rezonam atunci la acelasi nivel.


Nu pot zice ca as sti bine toponimia locurilor, asa ca aproape fiecare localitate prin care am trecut a ramas necunoscuta pentru mine. Le citeam numele cand intram, il mai vedeam inca o data la iesire si atat. Le-am uitat, dar nu cred ca ele m-au uitat pe mine, pentru ca atunci cand le-am traversat le-am dat voie sa priveasca adanc in constiinta mea si sa reverbereze alaturi de simtamintele mele. Pentru ca le stiam de inainte, si mai avusesem legatura cu ele, mai pastrez in amintire numele a doua : Orasul cu T - Takachiho si Kumamoto Kita (Kumamoto Nord). Pe primul dintre ele l-am suprins cu zero activitate, la ora 4 dimineata. Pe cel de-al doilea l-am intalnit mai tarziu, catre 5, cand lumea incepuse sa plece catre locurile de munca. Tot de aici am intrat pe highway pentru cam 100 de km. In afara de contactul cu numarul crescand de masini, am avut ocazia sa mai interactionez cu bastinasii intr-o parcare de pe autostrada unde am oprit sa mancam (am experimentat un hamburgher la pachet si un Canada Dry), sa luam o gura de aer si sa ne mai dezmortim picioarele. De aici a urmat inca o ora de condus lejer, fara aglomeratie, pana in momentul in care a trebuit sa coboram de pe highway si sa mergem pe sub ea pe bifurcatia ce ducea la terminalul de plecari domestice a aeroportului din Fukuoka. Aceasta din urma parte a durat cam 30 de minute pe o distanta de 20 de kilometri, mergandu-se foarte greu din cauza masinilor ce isi duceau proprietarii la munca (era deja vreo 6:30 dimineata) si a nenumaratelor semafoare ce reglementau circulatia. La aeroport inghesuiala mare, multi navetisti luand avionul in fiecare dimineata catre celelalte orase mari, intre orele 6 si 8 fiind zboruri cam la fiecare 30 de minute catre Tokyo sau Osaka. Pe langa ei mai erau si grupurile de elevi care plecau in excursii, toti la uniforma si foarte organizati.
Restul, din clipa in care am dat bagajele la check-in si am trecut de punctul de securitate, si pana cand am inchis cu cheia usa casei din Iasi este folclor, nimic demn de mentionat.
Un singur lucru nu s-a integrat in simetria compozitionala a cercului ce s-a regasit in aceasta calatorie. Ploaia. La sosire eram inconjurat de aceasta stare a materiei. Acum nu. In aceasta noapte norii se stransesera intr-un suflet, iar din ei nu curgeau picaturi de ploaie, ci lacrimi.
Cu acest articol s-a incheiat un capitol, dar nu si cartea, care ramane deschisa. Deschisa pentru noi capitole sau pentru completari ale celor deja prezentate. Pana data viitoare, numai bine, si nu lasati filmele triste sa va faca sa plangeti.

Despre traiul de zi cu zi

Plecaciuni pana in pamant pentru lipsa de activitate. Se pare ca au trecut 4-5 saptamani de cand nu mi-am mai incercat degetele pe tastatura si sa mai scriu ceva pe blog. Nu incerc sa ma disculp, dar, generalizand (mare prostie), cheful iti mai trece dupa ce ai luat-o pe un nou drum. Si asta a fost blogul, un nou drum.
Unul care a starnit reactii in locuri si unor persoane la care nu ma asteptam. Cu ocazia asta multumesc cititorilor, atat celor care au preferat doar sa citeasca si sa urmareasca sirul povestirilor, cat si celor care au gasit impulsul necesar de a ma contacta pentru a ma critica, a aduce sugestii, sau, de ce nu, a ma lauda. Tot feedback-ul este binevenit, si, prin urmare, imi este de ajutor.
Asta s-a intamplat si cam acum doua saptamani cand am primit un mail de la un cititor care mi-a atras atentia asupra unor lucruri pe care le omisesem, de regula detalii cu privire la viata de zi cu zi care ar fi trebuit detaliat mai mult. Din obisnuinta traiului, le-am "sarit", si nu pentru ca nu le-as fi gasit interesante, ci doar pentru ca devenisera parte din rutina zilnica.
Cu permisiunea lui tacita, reproduc parte din emailul primit:

Cazarea: se pare ca pt a inchiria un apartament este
nevoie de viza de rezident, guarantor, key money,
deposit etc deci scump si dificil. Tu cum ai rezolvat
problema asta? Cit te costa casa/utilitati?
Mincarea: nu e importanta pt mine dar ceva tot trebuie
sa maninc si eu: la restaurant e scump deci: gatit
acasa, supermarket, cum te descurci, cit te costa?
Viza (turistica): dupa 90 de zile se poate prelungi?
Usor?
Si multe altele: ATMs, internet cafes, laundry samd.

Asadar...Cazarea.
Pentru un vizitator temporar, pe o perioada scurta (pana in o luna de zile), cele mai convenabile sunt ryokanurile, hanurile japoneze. Ieftine, curate, majoritatea cu cel putin mic dejun inclus, reprezinta o solutie viabila. Sunt de regula pozitionate in zone semi-centrale, dar se intalnesc si in buricul targului sau la marginea orasului. Sunt detinute de familii care prefera sa isi mareasca veniturile prin deschiderea unui astfel de stabiliment decat sa faca parcare pe locul respectiv. Daca ai bafta, poti gasi unul istoric (pe traseul fostului Tokaido - autostrada medievala), ce se afla acolo de sute de ani si primesti la cald informatii despre figurile istorice ce au facut o halta acolo. Tocmai faptul ca sunt asa de traditionale atrag un minus din partea mea, si anume acela ca nu vei gasi paturi in camera, ci doar futoane, adica saltele asezate direct pe tatami. Pernele, asa cum suntem noi obisnuiti sa le consideram, sunt prezente, dar pot foarte bine sa si lipseasca.
Despre partea cu inchiriatul nu pot sa spun prea multe. Cand am ajuns, aveam deja cazarea asigurata, asa ca nu mi-a trecut prin cap sa pun prea multe intrebari despre subiect. Ce stiu este ca doar foarte putini japonezi detin in proprietate casa in care locuiesc, majoritatea fiind inchiriate. Sumele variaza, atat functie de oras, cat si de pozitionare, dotare, vechimea cladirii etc. Chiar si asa, nu te astepta la o chirie mai mica de 300-400 de dolari pe luna (in japonia moneda de referinta este dolarul, de aceea toate echivalarile pe care le voi face vor fi in USD) pentru un apartament cu o camera ce dispune de baie si bucatarie proprie (nu e neobisnuit ca baia sa fie pe culoar). Ma mai documentez si daca aflu, dau de stire.
Avand in vedere ca tara e formata din insule, apa potabila este scumpa, cu precadere daca nu exista un rau prin preajma (trebuie sa fii cumplit de ghinionist sa nu gasesti sa locuiesti intr-un oras prin care nu trece nici un rau). Diferit fata de alte tari asiatice unde apa are un gust diferit decat cel cu care ne-am obisnuit, apa de la robinetul japonezilor este compatibila 100% cu cea europeana (mai putin in Thassos, Grecia, unde avea un gust ciudat). Deci nu trebuie sa iti faci griji ca mancarea pe care o vei pregati in casa isi va schimba savoarea daca folosesti apa de la robinet.
Pentru un consum moderat de gaz asa cum este in casa in care am petrecut ultimele luni, factura lunara se ridica la aproape 3000 de yeni (cam 25 de dolari). Consum moderat inseamna pregatirea in fiecare seara a cinei, din cand in cand un ceai, sau apa calda pentru supele instant. Iarna consumul creste daca detii un heater pe baza de gaz, dar la fel de bine poate fi si pe baza de curent electric.
Curentul electric este la o tensiune de 110 volti, iar prizele nu accepta decat model cu doi pini. Adaptoare pentru cele de tipul european/american precum si transformatoare de la 110 la 220 se gasesc la toate denki-shop (magazin de electronice) si costa aprox. 1 dolar, respectiv 15 dolari. Factura curentului este cam dubla fata de cea de gaz, ajungand la 50-60 de dolari pentru o casa cu un aparat de aer conditionat care merge cam 18 ore pe zi, o plasma care incalzeste cred ca mai mult decat orice heater, si cateva becuri. Daca nu ai grija la butoanele de OFF, factura sare usor de 100 de dolari.

Model japonez de plug. Desi seamana cu cel american, nu se potrivesc. Ar trebui explicat si turistilor americani care incearca sa bage in priza aparatele pe care le-au adus de la ei din tara si care au in plus un pin cilindric care, fortat, daca nu se rupe, cel putin se indoaie.





Accesul la internet de banda larga este posbil pe toata suprafata japoniei, la preturi destul de piperate. Furnizorii principali sunt YahooBB (mi se pare ca a fost vandut altei firme acum cateva luni si si-a schimbat denumirea) si NTT DoCoMo (acelasi care ofera si telefonie mobila). Functie de abonamentul ales, se plateste de la 20 dolari in sus, neexistand limita superioara. 20 de dolari poate suna mult, dar face toti banii : in primul rand, conexiunea nu "cade" absolut niciodata (am auzit doar o singura data sa se intrerupa internetul, in timpul taifunului, pentru cateva ore), si daca se intampla asa ceva primesti mii de scuze din partea providerului si luna respectiva este gratuita sau beneficiezi de alte oferte din partea lor. In al doilea rand: pentru a-ti instala un post telefonic fix in japonia, se plateste o taxa de instalare de 70.000 de yeni (500 de dolari). Este o reminiscenta de pe vremea anilor urmatori celui de-al doilea razboi mondial cand, pentru a se asigura fondurile necesare investitiilor in infrastructura de telecomunicatii, s-a instituit taxa. Insa, odata instalat firul de la internet, beneficiezi si de linie telefonica fixa prin ADSL sau fibra, asa ca nu mai ai grija Romtelecomului japonez.
Si am ajuns inca o data la subiectul preferat - mancarea in japonia. De data asta, cea preparata la domiciliu.
Japonia abunda de magazine. Comertul e in floare. Totul se vinde si se cumpara. Si sunt multe de cumparat. Pe bune ca gasesti orice, de la ace de cusut in diverse sortimente, pana la fier de calcat care calca singur. La fel si in cazul produselor alimentare. Insa intotdeauna trebuie sa fie si o parte negativa a lucrurilor si nu lipseste nici in cazul asta. Problema este ca pe ambalaje scrie doar in japoneza, asa ca este dificil sa identifici ce se ascunde dincolo de bucata de plastic. Daca ai noroc si stii sa citesti in hiragana/katakana si mai cunosti si cateva kanji (in cazul asta "cateva" inseamna vreo 200), nu ar trebui sa ai probleme la cumparaturi. Chiar daca te bazezi doar pe hiragana, tot mai ai sanse de reusita, dar nu te poti baza intotdeauna pe noroc. In orasele mari se intalnesc magazine speciale pentru gaijini, cu produse de import, la fel de frumos ambalate, si scumpe. Si chiar si asa, nu bati atata cale doar ca sa mananci spaghete, gem si branza frantuzeasca (in toate magazinele de straini astea trei alimente erau omniprezente). Asa ca o vizita la supermarketul de langa locuinta poate fi productiva daca te limitezi la legumele de baza (cartofi, morcovi, fasole, telina, rosii, castraveti, salata etc), la o caserola cu carne de vita (numai sa nu fie vaca/vitel crescut cu bere, de Miyazaki sau Kobe, au niste preturi de ajungi la faliment sigur daca vrei sa iti faci un gratar cu asa ceva) , porc sau pui (miel n-am vazut) si cateva fructe.
Preturile la vegetabile sunt ridicate, dar cresc si mai mult dupa un taifun. Un mar costa cam 100 de yeni (0,8 dolari), un strugure 8 dolari, 4-5 castraveti ajung la un dolar, 3-4 rosii un dolar jumatate. Singurul fruct ieftin este harbuzul, care este la acelasi pret ca in romania. Daca ai vezica sanatoasa, da-i bataie.
Viza desigur ca se poate prelungi, este sportul preferat al multor vizitatori din Japonia. Te prezinti frumusel la biroul de imigrari (care se gaseste la orice aeroport international sau, in lipsa, in orasul resedinta de judet), completezi formularele (sa fie 3 sau 4, nu le-am numarat), achiti taxa (era 3000 de yeni pentru viza cu o singura intrare), eventual recompletezi formularele pt ca ai aflat ca ai scris ceva gresit, si iti aplica viza pe pasaport, in aceeasi zi. Pare destul de simplu, nu ? Nu este, pentru ca nici macar la biroul de imigrari nu se gaseste aproape niciodata un functionar care sa vorbeasca decent o limba de circulatie internationala (a se citi engleza), asa ca va trebui sa te complaci in vesnicul amestec de engleza [ la cuvintele usoare - formular, pix -borupen in japoneza, ball point pen in engleza- , fill, capital letters, name, adress etc etc (cuvintele astea se gasesc deja pe formular, care e si in engleza)] si de japoneza la cuvintele grele ( pentru ce? de cat timp? motive etc etc). In final se ajunge la un consens si pleci de acolo cu viza pe pasaport.
Cu banii nu e mare problema, in fiecare mall se gasesc automate unde poti atat sa extragi bani, cat si sa depui. ATM-uri nu se gasesc chiar la orice colt de strada, dar daca ai bani in cont si un card Visa, Mastercard sau JCB (99% dintre japonezi au JCB) poti plati la toate magazinele. Cash iti trebuie doar pentru a folosi automatele de tigari sau de suc si pentru a plati taxele pe highway.

Cu laundry iar sunt in ceata, pentru ca nu am avut niciodata problema asta. Am intalnit in cale prin oras, dar nu le-am calcat pragul, asa ca nu stiu nici preturi, nici obiceiul local si nici orele de functionare. Ce pot zice este doar ca sunt destul de rare (eu am vazut doar cateva) si nu pareau a fi foarte pline. Macar atat, nu trebuie sa stai la coada :).
Ca si concluzie, daca tot ce am spus pana acum nu a fost suficient de lamuritor. Japonezul din clasa medie castiga aproximativ 200 de mii de yeni pe luna (1700 de dolari) si reuseste sa intretina cu banii astia atat pe el, cat si nevasta si eventual un copil. Ca burlac, banii astia iti vor fi indeajuns incat sa duci o viata destul de relaxata, ba chiar sa iti permiti luxul sa pleci in vacanta cand vrei. Chef de viata sa ai!
Pana data viitoare, numai bine !

Despre cum am ajuns in Japonia -continuare-

Cu poticneli, impedimente si frustrare cauzata de lipsa de timp, au trecut 7 zile de la ultimul articol (asa ce imi place mie cum suna "articol" in loc de "post"...) care s-a terminat oarecum in coada de peste. Asa ca, alaturi de scuzele de rigoare, voi continua astazi povestea deplasarii din vara lui 2007 din Tara unde codru-i frate cu romanul catre Tara Zeilor.

La fel ca in telenovelele de mana a doua, fac un scurt rezumat al celor petrecute in episodul anterior, asta in cazul in care privitorul a uitat ce a patit Jose Armando sau ce descoperiri a facut Fernandita in legatura cu sora ei vitrega care l-a omorat pe tatal adoptiv care avea o relatie cu verisoara lui, care nu stia ca e de fapt verisoara ci doar un bun prieten al fratelui sau care e implicat in afaceri cu droguri, dar in realitate el e baiat bun pt ca etc etc etc.....

Asadar...plecasem din iasi catre Bucuresti de unde, dupa o confruntare cu birocratia roamingului de la Orange, am decolat catre Helsinki pentru a lua apoi legatura catre Japonia. Legatura care a intarziat, a intarziat si mai mult, si si mai mult si pana la urma s-a anulat din cauza dorintei companiei finlandeze de a da satisfactie calatorilor catre tokyo. Obligati fiind de contractul implicit pe care l-au semnat cu mine de a-mi asigura cazare si masa in cazul in care zborul meu nu are loc in mai putin de 24 de ore de la ora initiala, Finnairul ne-a pus tuturor la dispozitie o camera la hotel. Si de aici continua povestea.....

Se facuse seara si inca nu se terminase inregistrarea la hotel a pasagerilor din anulatul zborul spre Nagoya. Unitatea hoteliera, destul de mare, dar totusi neincapatoare pentru afluxul de (cred ca) peste 300 de oameni ce s-au vazut fara voia lor nevoiti sa mai petreaca o noapte in capitala Tarii celor 1000 de lacuri. Din cauza aglomeratiei, incepusera sa se cupleze grupuri in camere mixte, uneori redistribuind din cei deja cazati.

Cateva imagini din jurul hotelului. Desi este tarziu afara inca este lumina, care s-a pastrat cateva ore dupa ce am facut eu pozele. Strazile sunt parasite, singurele persoane prezente fiind cei care iesisera din hotel pentru a lua o gura de aer.

Eu, ajuns cu primul autocar, reusisem sa ma inregistrez printre primii 5 pentru ca avusesem pixul meu si nu a trebuit sa cer unul de la receptie (oamenii aveau insa deja vreo 20 de pixuri pregatite). Oarecum norocos, reusisem sa obtin o camera mai acatare, prin faptul ca era dubla si nu single si avea si unele dotari suplimetare fata de cealalta aripa a hotelului (probabil a ajutat foarte mult faptul ca i-am zambit in permanenta receptionistei). Tot atunci, prin vointa fortunei, am facut cunostinta si cu un tip pe la vreo 25 de ani care a vorbit tot timpul in engleza, insa formulele de politete erau in italiana. Foarte sigur pe el, zambind in permanenta receptionistelor intocmai mie, atent in permanenta la ce se intampla in jurul sau. Am schimbat cateva impresii cu el, ca de altfel ca si anterior cu inca vreo 10 altii despre situatia in care ne aflam cu totii, dupa care ne-am luat ramas bun.

In clipa in care a ajuns si autocarul numarul 2, printre camerele propuse spre a fi completate cu inca un pasager se numara si a mea, lucru care nu mi-a suras nicidecum. Nu aveam nimic de ascuns, nu ma deranjeaza compania altora, nu imi era frica sa mi se fure ceva (si nici nu cred ca era cazul, nu sunt prea multi hoti care se mearga spre nagoya...) dar stiam ca ar fi fost prea multa aglomeratie in camera daca mai venea cineva. Imi si inchipuiam ca imi da in camera un co-zburator odihnit, care nu mai avusese un tren si un alt zbor inainte sa-i fie anulat cel spre japonia, si, asadar, odihnit, gata sa stea la discutii cu o accentuanta tenta blamatoare asupra finnairului si sa frece telecomanda televizorului pana spre dimineata (ps- cu mici exceptii, nu suport sa nu am eu telecomanda cand ma uit la televizor). Toate aceste ganduri le-am avut in o miime de secunda , din clipa in care m-a vazut receptionista si mi-a spus ce avea sa se intample si pana cand, cu acelasi zambet imbatabil, i-am spus ca nu se poate, explicandu-i foarte politicos ca am fost deja cazat, nu se poate revoca o cazare facuta, ar fi complet nepoliticos din partea conducerii hotelului, ca stiu ca ele (receptionistele) nu au nici o vina dar sunt ABSOLUT SIGUR ca se va gasi o solutie si pentru cei ce au avut nefericirea sa ajunga mai tarziu (vedeti ce inseamna sa ai tupeu cu soferul autocarului la momentul oportun?) si ca eu sper ca nu voi mai fi contactat pentru o asemenea chestiune. Doamna nu a mai spus nimic, probabil ca stia de vorba ca "sa nu te pui cu prostul ca are mintea odihnita". La mine numai odihnita nu era, ci de-a dreptul extenuata si chiar flamanda, pentru ca anterior nu ma lasase inima sa folosesc VISA-ul in aeroport si sa mananc in restaurantele de acolo (stiu, sunt zgarcit). La inregistrarea din hotel, alaturi de cheia camerei ni s-a dat si un tichet de hrana valabil pentru seara respectiva la restaurantul hotelului, pentru o masa. Din pacate, no drinks included, doar apa cu gheata care era moka. Asteptam doar sa termine si autocarul 2 cu cazarea ca sa putem manca, acest lucru nefiind posibil pana ce toate formalitatile erau completate. Am preferat sa nu astept in camera, dandu-mi seama ca voi petrece o noapte intreaga acolo, asa ca nu era mare necesitate sa observ peretii. Cel putin nu inca.

Asa ca am coborat in lobby-ul hotelului, plimbadu-ma si citind ghidurile turistice pentru helsinki si finlanda intreaga. In tot acest timp cautam un mijloc de comunicare atat cu cei din tara cat si cu cei ce ma asteptau in Japonia, pentru a anunta ca ajung in alta zi. Aici ar fi fost de folos telefonul cu roaming activat, dar, cum cei de la Orange nu mi-au aratat incredere, a trebuit sa ma lipsesc de el. Nu imi sta in fire sa cer telefonul unui necunoscut si sa-l rog sa ma lase sa dau un mesaj, asa ca am cautat un calculator cu internet. In Finlanda fiind, tara foarte tehnologizata (Nokia, Linuxul sunt ale lor), hotelul avea o camera cu un calculator legat la internet pe care, dupa multe chinuri, am reusit sa il folosesc. Chinuri pentru a era singurul asemenea calculator si era foarte solicitat. Am ajuns la el, l-am folosit, am dat mailuri in dreapta si in stanga cu privire la unde ma aflu si ce fac, ba chiar am intrat si pe messenger. Multumit de rezultat si satul de aer conditionat de care ma bucurasem din plin si in aeroport, am iesit afara la plimbare, soarele fiind inca pe cer, desi in romania ar fi fost de mult apus.

Dupa o scurta tura in jurul hotelului, m-am intors la intrare, stand acolo si urmarind ce se intampla in apropiere. Spre mirarea mea, m-a abordat tipul pe care il cunoscusem la receptie. Dupa cum m-am asteptat, aceleasi discutii despre faptul ca s-a anulat zborul, ca ni se strica planurile, lipsa de competenta din partea companiei aeriene etc etc. timpul nefiind o problema, discutiile au inceput sa se aprofundeze, ajungandu-se la intrebari (din partea lui) despre interesele mele in japonia, cu ce ocazie, daca am mai fost, cand ma intorc etc. Circumspect din fire, am intors ca raspuns la multe din intrebari tot intrbari, multe retorice, deloc pe placul interlocutorului, preferand sa nu imi fac amici de cateva ore, chiar daca status quo-ul impunea asa ceva.

Timpul trecuse, autocarul 2 facuse inregistrarea, asa ca era timpul pentru masa. Ne-am indreptat amandoi catre restaurant pentru ca totusi preferam sa iau masa cu cineva decat singur. Setea era mare asa ca am incercat sa schimbam unul dintre tichetele de masa pe bere, promitand din tot sufletul ospataritei ca unul dintre noi nu va manca (minciuna...). N-am reusit, asa ca ne-am vazut nevoiti sa bem apa cu gheata. M-a surprins oarecum faptul ca in clipa in care am intrat in restuarant amicul meu a facut o scurta cercetare a locului, spunandu-mi dupa nici 3 secunde ca mesele din spate erau rezervate (lucru pe care nu l-am observat decat cand m-am apropiat de ele, scriind pe o mica placutaRESERVED), ca sunt 3 iesiri si ca in fata noastra sunt deja 7 oameni care vor ocupa o masa si ca noi va trebui sa stam fata in fata pentru ca singurele locuri libere ce vor fi ramas dupa cei din fata noastra se vor aseza nu erau unul langa altul. Impresionant pentru cineva care a avut doar cateva secunde sa observe camera.... Ne-am pus la coada, am umplut farfuriile cu salada oferita, am luat loc, totul desfasurandu-se dupa cum prietenul spusese. Asadar eram fata in fata. Meniul principal pentru seara respectiva era curry rice, asa ca am avut grija sa am paharul cu apa mereu langa mine. cina a durat cam 30 de minute, timp in care am avut ocazia sa conversez din plin cu comeseanul. Avand senzatia ca sunt dispus la palavrageala si incercand sa afle cat mai multe despre mine, intrebarile nu mai erau deloc simple si cu probabilitate de raspuns evaziv, ci direct la obiect si foarte incisive. Nationalitatea, ocupatia, venitul, daca am lucrat sau lucrez in cadrul statului, cu ce se ocupa parintii, ce orientare politica am, ce parere despre situatia mondiala si asa mai departe. Dupa cum decurgea conversatia am avut impresia ca mi se face o fisa personala, un CV pentru stabilirea profilului. Nu am ezitat nici o clipa sa folosesc fraza "how about you?" pentru ca eram intrigat. Cu ocazia asta am aflat ca partenerul era rus, ca este liber profesionist dar meseria lui implica multe deplasari, ca este un atlet foarte bun, vorbeste curent majoritatea limbilor de circulatie internationala si ca este foarte nemultumit de faptul ca i se anulase zborul deoarece avea o intalnire EXTREM de importanta in japonia (cred ca am auzit "extremely important" de vreo 10 ori in propozitia despre intalnirea lui). I-am spus ca se mai intampla sa se anuleze zboruri si ca ar fi bine din partea lui sa trimita un mail celui care il astepta, pentru a-l anunta despre intarziere. M-a privit foarte dispretuitor, amintindu-mi ca in hoteluri accesul la internet nu este securizat si ca oricine iti poate vedea conversatiile, si se mai si pastreaza in memorie continutul emailului. Mereu era cu un ochi pe ceas si cu celalt pe intrare, sondand cine intra si cine iese, iar cu mainile avea un reflex foarte enervant de a invarti cutitul pe degete.

Deja trecuse cam o ora de cand eram in compania lui si reusisem sa imi formez si eu o parere despre el, asa ca, punand unele lucruri cap la cap, imi reiesea ca rusul ori e prost si minte, ori e spion. Prost nu era pentru ca reusea sa formeze fraze foarte concise referitoare la politica externa a marilor puteri (?!?!), apeland mereu la exemple din istoria indepartata sau recenta. S-a discutat atat in engleza cat si in franceza, trecand in unele clipe si pe italiana, la care nu am reusit sa fac fata. Chiar am tinut sa il intreb de ce foloseste formule italiene (buna seara, la revedere, multumesc, am inteles, nici o problema, va rog etc etc), mai ales ca italiana nu e vorbita indeosebi ca mijloc de comunicare intre straini. Mi-a spus doar ca evita sa atraga atentia (pe dracu, la mine tocmai asta s-a intamplat) si ca e mai usor sa treaca drept italian (la mine a tinut, chiar l-am crezut macaronar). Foarte interesant e faptul ca nu avea deloc accent rusesc in niciuna din limbile pe care le vorbea, mai degraba vorbeam eu stil iliescu. Mi-a mai spus si ca par a fi de origine german sau austriac, sau american cu originea din aceste tari (parul blond si ochii albastri mereu dau impresia asta printre straini). Oricat de flatat m-am simtit de comparatie, i-am reamintit ca sunt roman, foarte aproape de Mama Rusie si chiar i-as fi mentionat si cate ceva despre tezaurul nostru de la Moscova si despre pactul Ribbentrop-Molotov dar simteam ca ar exista o infima sansa sa sufar un mic "accident" pe scarile hotelului. Chiar si asa, la sfarsitul mesei, rusul s-a oferit sa ma ia si pe mine in Helsinki, pentru ca el avea de vizitat un vechi "prieten" cu care nu s-a mai intalnit de mult. Politicos, l-am refuzat, stiind ca se apropie ora de culcare si ca puteam avea a doua zi la orice ora zbor catre japonia. A dat din umeri, nepasandu-i prea mult despre decizia mea si ne-am despartit, amintindu-mi ca maine ne vom intalni la aeroport. I-am zis si eu numai bine, drum intins si cale batuta.

Dupa o mica oprire la receptie unde le-am intrebat pe tanti ce se stiu despre reluarea zborului si modul in care ne vor anunta cand vor afla ceva, m-am dus in camera, am facut un dus, am pus telefonul la incarcat (chiar daca nu aveam semnal, il utilizam pentru poze...am folosit priza cu neincredere si cu intreruperi pentru ca, desi era pe format romanesc, nu stiam la ce voltaj opereaza) si m-am bagat in pat unde, dupa nici 30 de minute am adormit.

camera de hotel din Helsiniki. Nici prea mare, nici prea mica, dar curata si dispunea te tot ce era nevoie pentru o sedere placuta: frigider, plita pentru gatit, ibric de ceai, farfurii, tacamuri, filtru de cafea, televizor, telefon. Nu am reusit sa aflu cum functioneaza lampa de la capatul patului, neavand nici un intrerupator. Am incercat si cu batutul din palme dar nu a mers.

Pusesem telefonul sa sune la 8 dimineata, hotarat sa nu dorm decat 8 ore si sa fiu de dimineata prezent in lobby si sa nu trebuiasca sa ma anunte de la receptie daca se intampla ceva in legatura cu zborul. Alarma a sunat si la 8, si la 9, si la 10, nereusind decat sa ma trezesc cat sa o pun pe snooze si sa ma culc la loc. La 10 si un sfert insa, mi-am zis ca e prea liniste si ca e timpul sa ma trezesc, sa refac bagajele si sa cobor la receptie. M-am miscat surprinzator de repede, totul durand maxim 10 minute. La iesirea din camera am vazut ca lobbyul e gol, nici urma de japonzezii care dorm 4 ore pe noapte si care, in mod normal, ar trebui sa fie jos si sa palavrageasca. Mi-a trecut imediat prin minte faptul ca finnairul a gasit un zbor si cei de jos au uitat sa ma cheme si pe mine. Deja ma vedeam inca o zi in helsinki, cu scandal pe capul finnairului si al hotelului, surazandu-mi ideea sa mai raman si sa vizitez orasul pe cheltuiala lor.

Am coborat, m-am dus frumos la receptie unde am dat peste una din receptionistele din seara anterioara. M-a recunoscut si foarte mirata m-a intrebat de ce sunt acolo, am uitat ceva in camera de hotel si m-am intors? I-am zis care e situatia si a inceput de urgenta sa verifice niste liste care aveau antetul finnair. Mi-a cautat numele 3 minute, a sunat un superior, a venit si ala, a cautat si el pe alte liste, in calculator, peste tot. Erau disperati oamenii, se uitau pe furis la mine sa imi avda reactia. Am apucat sa ma uit si eu peste liste si am vazut care era problema. La inregistrarea in hotel, am trecut la first name prenumele si la last name numele de familie, asa cum era corect. Asadar ei ma aveau in calculatorul hotelului cu numele de familie la last name. Pe biletul de avion, si, implicit pe listele de la finnair trimise hotelului, eu figuram cu prenumele la last name, deci exact pe dos, si de-aia nu ma gaseau nicaieri si de-aia nu m-au trezit si pe mine. Am observat asta dar nu le-am zis, fluturandu-le biletul de la avion si boarding pass-ul, asta ca sa fie siguri ca sunt intr-adevar din lotul sosit in seara precedenta. Si-au cerut scuze si mi-au spus ca in cateva minute pleaca un microbuz catre aeroport, in care urma sa urc. Am bagat bagajele in duba Mercedes care ma astepta in fata hotelului, a venit in fuga si soferul si destinatia: Helsinki International Airport.

Am ajuns chiar mai repede decat facusem drumul cu autocarul, dubita fiind mai grabita parca (din cauza pasagerului important :P ). La aeroport eram pe cont propriu, oarecum dezorientat pentru ca nu prea stiam ce am de facut. Ceva era sigur : ca trebuie sa ajung la finnair. Nestiind planul aeroportului, m-am plimbat prin el cam 10 minute cu bagajele dupa mine (da, alea grele a dracului) si am hotarat sa trec prin portile de imbarcare si astfel sa ajung la ghiseul finnair. Stau cuminte la coada, ajung la scannerul cu raze x, bag bagajele acolo, eu trec prin poarta care ma scaneaza si astept sa ajunga gentile. In momentul in care trece geamantanul mare prin raze, ofiterul de securitate opreste banda rulanta, si se uita mai bine la monitor. Da banda inainte si inapoi, crezand ca e o greseala. Apoi il cheama pe un coleg, se uita si el, mai vine inca un gardian, ce mai...bagajele mele erau atractia portilor de imbarcare. Unul dintre ei imi spune sa imi iau bagajul si sa il pun pe o masa alaturata si imi cere permisiunea sa se uite in geamantan. Ii zic ok, n-ai decat. La care el imi spune: "Stiti, nu va pot lasa sa urcati in avion cu bagajul acesta. Se pare ca inauntru aveti cutite si furculite". Impasibil, ii raspund: Yes, I know...Forks, knives, even a small hatchet (toporisca). I-am citit pe fata mirarea si uimirea provocata de raspunsul meu cinstit.

in cazul in care nu stiti, am luat ca si cadou din romania un set foarte frumos de cutite si furculite. Se gasesc si in japonia asa ceva dar se pare ca acestea din romania sunt foarte bune calitativ si sunt ambalate frumos intr-o servieta.

Nu ii las prea mult timp de gandire si ii zic ca am fost initial cu zborul de ieri catre nagoya ce a fost anulat, ca ne-au dus la hotel, ca m-au uitat la hotel si ca am venit pe cont propriu la aeroport si ca trebuie sa ajung la compania finnair si sa ma redistribuie la un alt zbor si ca am crezut ca pe acolo se ajunge la ei, la final mentionan ca acesta este bagajul meu ce va sta in cala avionului, nu in cabina, omul respirand usurat la ultima propozitie. A scos un zambet si mi-a zis ca Finnairul e la subsol. I-am cerut sa ma duca acolo, eu nestiind aeroportul si imi venea greu sa car dupa mine 40 de kile prin cladirea lor. A coborat el, am coborat si eu, s-a ratacit el, m-am ratacit si eu, a mers in continuare, eu m-am oprit ca ma dureau mainile de la atat carat. Am vazut alt agent de la aeroport si i-am zis sa-l intrebe daca stie unde e desk-ul finnair. Am ajuns cu totul in alta parte, la o tanti care a cerut sa-i explic ce patisem, asa ca am inceput iarasi povestea mea lacrimogena si intr-un final a zis sa mai coboram un nivel si gasim acolo finnairul. L-am gasit, mai mult mort decat viu, din cauza ca alergasem 10 minute alaturi un ofiter de securitate care se grabea sa ajunga inapoi la postul lui de lucru.

La biroul companiei finlandeze era liniste, doar vreo 10 oameni, printre care si amicul rus. De data asta nu era singur, ci cu niste domni pe la 30-35 de ani, foarte inalti si lati in umeri (alimentatie sanatoasa probabil...). N-am stat prea mult de vorba cu el, afland doar ca el fusese redistribuit pentru un zbor de a doua zi catre frankfurt (sau munchen) si de acolo catre japonia. Nasol frate, se faceau deja 3 zile intarziere. Ma gandeam ca daca el, care ajunsese inaintea mea a primit un zbor abia a doua zi, atunci eu primesc peste vreo saptamana, am timp sa vizitez si Laponia si poate prind si o aurora boreala. Imi fac curaj in minte, imi adun fortele si stau la coada si astept sa imi vina randul. (impropriu spus "coada" pentru ca se astepta pe baza de tichete cu numar de ordine..foarte civilizat). Auzeam in timpul asta tot felul de oftate, de tipete inabusite, de frustrari reprimate (sau nu) referitoare la zborurile ce li se atribuisera. A doua zi la nagoya, in aceeasi zi la tokyo si apoi alt zbor catre nagoya, zbor peste 3 zile prin londra sau milano, mi se facea groaza la cele auzite. Cand se striga tichetul meu, ma duc la un barbat numit Peter (mi-a amintit de Peter Solberg, altfel nu ii tineam minte numele) si deja ma gandeam ca nu mai mege treaba cu zambetul care a functionat la femei. Imi zic sa incerc si la el, ca nu se stie unde dai peste unul pe invers. Peter foarte amabil, iai ia biletul de avion, se uita pe el, incearca sa imi gaseasca un zbor catre nagoya, si imi spunea ca situatia nu arata deloc bine. Am avut o sclipire si ii zic ca sunt dispus la orice zbor catre japonia, osaka pentru ca mai fusesem pe acolo, dar era bun si tokyo, niigata, chiar fukuoka, mai ales ca fukuoka este de fapt destinatia finala. Petrica se uita la mine, ma intreaba daca e vreo problema sa aterizez pe Kansai (osaka) si de acolo sa imi continui drumul cu alt avion la Fukuoka, ii raspund ca nu ma deranjeaza deloc, e tot una pentru mine. Foarte fericit imi sopteste ca pe un secret ca e posibil sa aiba ceva bun pentru mine, un zbor chiar in ziua respectiva catre osaka. Imi ia biletul de avion vechi, imi da unul nou pe care e modificat aeroportul de intrare in japonia, si imi zice ca azi la ora 17:20 (nu bag mana in foc, dar parca asta era ora) am zbor catre osaka. Ii multumesc, el imi ofera un Lunch voucher (care si asta era cu numele inversat) in valoare de 13 euro si ma indrept catre check in.

Coada si aici, stau cuminte, fericit de rezultat si de faptul ca am avut bafta sa am alta destinatie finala. Pe noul bilet, Petru facuse greseala sa treaca ziua urmatoare ca data de plecare. Chiar ma miram de cate mi se pot intampla, dar in continuare increzator in steaua mea, gandindu-ma ca orice ar fi, eu plec cu zborul respectiv. Dau bagajele la check in, dau biletul, dau pasaportul, imi scaneaza pasaportul, nu se potrivea cu numele de pe bilet (logic, erau invers), vede ca biletul e pe a doua zi....cred ca eram cel mai problematic pasager din ultima vreme pe care il avusesera. Ii zic doamnei de la check in povestea cu zborul anulat, suna doamna de la check-in la finnair, sta vreo 5 minute in telefon, imi face imbarcarea si gata, sunt pregatit de zbor; nu inainte totusi de a folosi voucherul de pranz contra a doua sandvisuri si o sticla de suc de la un fast food (bun al naibii sucul ala de ananas).

Se face ora de imbarcare, lumea urca, se aseaza si vad spre nemultumirea mea ca am loc la mijloc si nu la culoar sau la geam. Si cand zic mijloc, apai era miloc, pt ca se zbura cu un MD-11 ce avea trei randuri de scaune dispuse astfel: <"geam"->3 scaune<->culoar<->4 scaune<->culoar<->3 scaune->"geam">. Cam complicat ce am zis. Mai simplu, sectiunea plana asupra avionului era "sssCssssCsss" unde s este scaun si c culoar. Eu eram pe al adin mijloc, la distante aproape egale de geamuri, fara acces la culoar, nu vedeam nimic, de-abia zaream monitorul pe care se dadeau filmele, complet aiurea totul. Eram totusi nerecunoscator, pentru ca as fi putut foarte frumos sa mai astept inca o zi prin helsinki sau, mai rau, sa fiu trimis pe alt aeroport din europa. Am inghitit in sec, am facut cunostinta cu pasagerele din stanga (doua japoneze pe la 70 de ani) si cu cea din dreapta (elvetianca pe la 30), mi-am scos o revista, si am decolat. Dupa cam o ora s-a servit masa - curry rice. Ce pofta imi era de asa ceva, nici nu mancasem cu o seara inainte tot curry rice. Calul de dar nu se cauta la dinti, asa ca am mancat tot, ca un baiat cuminte ce sunt.

Avionul Boeing MD-11 cu care am facut deplasarea de la Helsinki la Osaka. Mi-a placut mai mult in Airbus-ul de acum doi ani.

Toate cele 9 ore cat a durat zborul nu am putut dormi pentru ca 1. in avionul ala nu era spatiu nici sa iti pocnesti degetele 2. stateam inghesuit intre alte 2 persoane si eu sunt mai "expansiv" cand ma culc 3. eram odihnit (dormisem 10 ore la hotel) 4. in ciuda pozitionarii tampite a monitorului, am reusit sa vad filmele (unul japonez, nu i-am retinut numele, altul Are we done yet cu ice cube si celalalt Underdog sau ceva de genul asta cu Ben Stiller) si 5. am zis ca oricum, drumul de la iasi la bucuresti dureaza 7 ore, asa ca nu ar fi ceva nou pentru mine sa stau treaz cat calatoresc. Din astea 9 ore, doua s-au scurs repede, fiind decolarea si masa, apoi vreo 5 ore a fost liniste, lumea a dormit, iar ultimele 2 ore au servit un mic dejun si ne-au pus sa completam fisa de disembarkment in japonia (nush cum se traduce in romana..ceva de genul debarcare, dar e mai complicata hartia ceea) si am aterizat.

Aeroportul din Osaka nu mai este de mult o noutate pentru ca am vazut vreo 10 documentare despre el si pentru cam ai fusesem si in urma cu 2 ani pe acolo. Asa ca mi-am gasit foarte repede drumul spre trenuletele fara vatman care ne duceau la biroul de imigrari. Am trecut si prin zona de carantina insa nu ne-a controlat nimeni, de obicei sunt verificati cei din tarile din care bantuie tot felul de boli molipsitoare. Ajuns la biroul de imigrari am descoperit reversul medaliei in ceea ce priveste controlul vamal. Daca in Helsinki am fost privilegiat si am trecut ca Rapidul prin gara, lasandu-i pe japonezi in urma, in Osaka era pe dos. Ca sa pastrez comparatia, coada japonezilor mergea cu viteza Shinkansen-ului, oiterii de la vama verificand doar daca e valabil pasaportul. In schimb, la gaijini (straini) se facuse o coada de 30 de oameni care mergea anevoios. Odata ajuns la unul din cele doua ghisee deschise, mi s-a luat pasaportul, am fost scrutat cu privirea din varful parului pana in varful degetelor de la picioare (eram in sandale...), mi s-a spus ca am completat gresit fisa de debarcare (trecusem 3 luni in loc de 90 de zile...e o diferenta totusi), ma intreaba daca vreau sa imi prelungesc ulterior sederea in japonia (daca ar fi dupa mine mi-as prelungi-o macar pana prin 2020...), se uita iar in pasaport, vede viza trecuta, vede intrarile/iesirile din bulgaria si grecia, iar se uita la mine, mai pune inca doua-trei intrebari despre intentiile mele in japonia (ce era sa zic? ca am venit sa fac trafic cu droguri??!?! ) si imi lipeste pe pasaport Landing Permission. Aleluia. Trec de el, si vreau sa imi recuperez bagajul.

Obisnuit cu aeroporturi mici (Buc, Hels), am uitat ca in Osaka sunt mai multe benzi rulante cu bagaje. Asa ca stau la o banda, astept, astept, ma uit pe taan, astept si bagajul meu nu venea. Se termina toate celelalte geamantane si eu ramasesem singur. Ceva era suspect, Vine o doamna si ma intreaba de la ce zbor sunt, si ii spun ca Helsinki. "Helsinki is lane #3, this is lane #1". Ma uit in sus si vad pe panou : Lane 1 - Arrivals from Guam. Statusem de pomana la linia pentru Guam. Fug la linia 3 si vad bagajele mele cum se plimbau aproape singure pe acolo. Fericit le iau si plec catre Customs Inspection. Foarte binevoitor, chiar suspect de zambaret, unul dintre ofiterii de acolo imi face semn sa vin la banda lui. Nu mi-a placut deloc dar ce era de facut? sa ug si sa trezesc suspiciuni. Asa ca ma duc la el, pun bagajul pe banda si incepe domnul cel mai nemaipomenit tir de intrebari la care am fost supus in viata mea. Nume, prenume, ocupatia, aeroportul de pe care sosesc, daca am antecedente penale, daca am fost expulzat din vreo tara, scopul vizitei in japonia, cat intentionez sa stau, unde intentionez sa stau, cine este persoana de legatura in japonia, cine este garantorul meu, cu ce se ocupa acesta, daca am mai fsot in japonia, cat am stat, ce am facut, daca intentionez sa muncesc, daca da, ca si ce, daca am vreo oferta de lucru de la o companie din japonia. Toate astea intr-o engleza care lasa de dorit, chiar daca era pe al doilea aeroport ca marime din japonia. Apoi bagajele. Intai mi-a pus in fata un catalog cu tot felul de obiecte de tezaur si altele asemanatoare si m-a intrebat daca am asa ceva. Desigur ca nu. Rucsacul nu l-a interesat, ci doar ce fusese la cala. In bagajul mic nu a avut ce sa caute, era incarcatorul de la telefon, o pereche de incaltari(parca) si haine (din care unele erau de dama si, evident, nu erau ale mele...si chiar daca erau ale mele, ce problema avea el ca port asa ceva?) asa ca a trecut repede prin el. In schimb la bagajul mare, cred ca s-a simtit ca si cum i-a pus Dumnezeu mana in cap. Cred ca numai Atlantida nu era in bagajul verde. Tuica, branza topita, salam uscat, telemea, knorr delikat, ceai (ce avea aspect de marijuana), obiecte religioase, si, cununa de lauri - setul de cutite si furculite (...even a hatchet...). S-o luam metodic...tuica-era ok, aveam voie, dar era ambalata suspect pentru ca nu vroiam sa se sparga; branza, telemeaua si salamul - interzis complet; knorr-nush ce sa zic...cred totusi ca era ok; obiectele religioase - nu prea sunt ok, dar lipisem pe spate chitantele si atestatul de provenienta, doar in caz ca mi se cere sa justific ce e cu ele; ceaiul- nu era ok, pentru ca se sparsese o punguta in care era si se imprastiasera prin tot bagajul meu bobite de ceai (chimen cred ca era); furculitele, cutitele si toporisca- nu erau interzise, dar starnesc cumva suspiciuni. Anterior plecarii fusesem instruit, in caz ca vin cu alcool si, mai ales, cu mai mult de doua cartuse de tigari sa le ascund printre haine (multumesc Adina pentru sfat, bine ca nu este nevoie in cazul meu...astept si articolul tau) si sa spun ca sunt cadouri (asta mi s-a recomandat de catre toti pe care i-am intrebat ce sa fac). Asa ca tuica- puresento (cadou), branza si celalalte -puresento, cutitele- puresento, tot era puresento, nimic nu era pentru mine. Si nici nu minteam. Le-a luat pe toate in mana, s-a uitat la ele, le-a verificat, le-a intors pe toate partile, a deschis fermoarul interior, a despaturit unele bluze, a batut in manerul geamantanului sa vada daca e gol sau plin (sa nu ascund ceva),cred ca si-a facut norma de perchezitie pentru 100 de persoane. Dupa inca o verificare a pasaportului mi-a spus sa imi strang bagajele, terminase cu mine. Am multumit cerului ca nu m-a oprit pentru vreunul dintre obiectele din bagaj si am purces catre iesire, sa mai iau o gura de aer curat. A trebuit sa merg in magazin si sa cumpar o sticla de suc pentru a face rost de monede de 100 de yeni si sa spun ca am ajuns in japonia (eram asteptat cu o zi mai devreme...).

Aeroportul din Osaka, in parerea mea una din noile minuni ale lumii. Din lipsa de spatiu, japonezii au daramat un munte pe care l-au carat in mare pentru a forma o insula artificiala, care gazduieste acum aeroportul. Totusi, costurile au fost uriase iar din acest motiv taxa de aterizare/decolare este una din cele mai mari din lume


Desi contruit pe o insula artificiala, aeroportul este foarte sptios, cu largi zone de cumparaturi si de asteptat avioanele care decoleaza sau aterizeaza. Curatenia este, ca peste tot in Japonia, desavarsita.

Apoi mi-am gasit locul catre avionul spre fukuoka. Iarasi distractie cu bagajele la check-in, da-mi bagajul, tine bagajul, unde e bagajul etc etc, nimic iesit din comun totusi. Om al ghinioanelor cum sunt, zborul catre Fukuoka a fost amanat cu o ora si ceva din cauza ca li se deformase carena avionului in vreo 3 locuri, dintre care unul pe aripa.

In dreapta, avionul cu care am mers din Osaka in Fukuoka. Astepta cuminte pe asfaltul aeroportului in timp ce o mica armata de tehnicieni japonezi se chinuiau sa repare problema.

Deja pentru mine devenise obisnuita sa stau si sa astept, asa ca nu mai era nimic neobisnuit. La decolare avionul era doar pe trei sferuri plin, asa ca am ales singur locul, cu toate ca imi fusese deja rezervat un loc la geam. Cu mana pe inima pot spune ca a fost cel mai terifiant zbor de care am avut parte pana acum, din cauza cumplitei furtuni prin care am trecut deasupra oceanului si a ploii,tunetelor, fulgerelor si vantului lateral de care ne-am bucurat la aterizarea in Fukuoka. Avionul trosnea din toate colturile, aripa cu probleme era subreda, la fiecare gol de aer mi se infundau urechile, tot zborul a fost pornit semnul de Purtati centurile. Se vedeau fulgere la mai putin de 1000 de metri de noi, care luminau complet cabina, apoi, la cateva secunde, un bubuit urias se propaga printre scaune, facand masuta din fata sa tremure, la fel si toate organele mele interne, mai ales cand vedeam ca aripa de langa mine se afunda si se afunda, apoi, cu viteza dubla, se ridica in sus pana cand parca vedeam cum se increteste vopseaua pe ea. Erau mai mult iluzii, pentru ca vederea in exterior era obturata de perdelele de ploaie ce se abateau succesiv in fereastra care era in permanenta la un pas sa cedeze din cauza diferentelor de presiune. Si a mai fost si aterizarea, terifianta si inspaimantatoare in clipele in care pilotul facea final approach pe deasupra blocurilor din Fukuoka, aflate chiar sub burta avionului, chiar cand vantul urla ca turbat, cand din dreapta, cand din stanga, cand din spate, niciodata din fata pentru a oferi portanta aeronavei. Si mai era si pista plina ochi de apa, care ameninta sa se transforme in patinoar de viteza daca pilotul foloseste franele hidraulice mai mult decat trebuia. Aproape ca am sarutat pamantul cand m-am vazut ajuns in terminalul aeroportului, bucuros ca nu s-a rupt nimic in avion si am ajuns cu totii bine.

Aripa dansareata, fotografiata inainte de plecarea din Osaka.

Eu insa nu eram la capatul drumului, ci mai aveam de mers cateva sute de kilometri cu masina, intai catre iesirea din Fukuoka, unde ploua, catre Kumamoto unde ploua si asa mai departe a plouat cam doua saptamani dupa ce am ajuns. Intr-un final am sosit si la capatul de linie al peripetiilor, in Miyazaki/Nobeoka de unde va scriu si aceste randuri. Cu speranta ca v-a placut lectura, va astept si data viitoare la un nou episod. Cu bine !

Despre cum am ajuns in Japonia

Ma dusei cu doru'n lume
Intr-o tara fara nume,
Peste mari, peste paduri
Pana-n tara nimanui.

Asta este singura creatie cat de cat folclorica si care rimeaza pe care am putut-o scire la momentul actual si care, in linii mari, descrie esenta unui voiaj in TSR.
Doar daca nu esti sud-coreean si iei ferry-ul, singura modalitate de a ajunge ca turist in Jp este avionul. Desigur mai este si posibilitatea sa vii cu vaporul in calitate de prizonier de razboi, dar sa excludem optiunea asta.
Tot cu avionul am ajuns si eu, si nu o data, ci de doua ori. In 2005 pe ruta Buc-Paris (CDG) si apoi Paris(CDG)-Osaka(Kansai) cu Air France/Japan Airlines, iar in 2007 cu Finnair-ul, prin Finlanda. Despre episodul din 2005 cu alta ocazie, acum mai degraba expun calatoria cu linia aeriana a poporului scandinav.
Plecarea initiala a fost totusi din locul de bastina, dulcele targ al Iesilor; 7 ore de drum cu R664 in care am reusit, surprinzator, sa dorm, mai mult obligat de faptul ca nu puteam folosi telefonul pe post de walkman pentru a economisi bateria pentru mai tarziu, cand aveam sa sun din aeroporturi si sa spun DACA a intervenit ceva in programul de zbor initial (un plan foarte bun zic eu...). Imediat dupa ce am plecat din McDonalds-ul din Gara de Nord m-am indreptat catre Piata Victoriei pentru a lua linia expres catre otopeni, singura legatura intre bucuresti si aeroportul international (asta daca nu ai chef sa cotizezi 700 de mii la taxi, sau poate chiar mai mult de 1 milion daca ai bafta sa iei un pirat). In Expres a fost desigur o incantatoare ocazie de a remarca faptul ca si la Bucuresti se protejeaza natura prin economisirea resurselor de apa(Dambovita o fi in scadere...). Am remarcat ca si combustibilul e la mare cautare, altfel nu imi explic de ce vine un autobuz la minim 30 de minute, care e deja plin pana la refuz dupa primele doua statii (ghinion, Victoriei e a treia); se aplica principiul cf caruia autobuzele dau randamentul cel mai bun la consum atunci cand sunt pline, eventual si cu geamurile inchise (sa nu se formeze turbulente). Cum necum, am ajuns si la capat de linie, uimit de calitatile de contorsionist pe care le capatasem in cele 40 de minute cat a durat drumul.
Pe Otopeni, prima grija a fost sa verific daca nu am zborul anulat sau modificat, in fine, daca a intervenit ceva. Cum eu ajunsesem acolo pe la 9, air zborul meu era la 13, inca nu se afisase nimci pe tabela de la intrare. Asa ca nu aveam nimic altceva de facut decat sa astept politicos. In timpul asteptarii mi-am spus sa rezolv si problema activarii roamingului, lucru pe care uitasem sa il fac inainte sa plec din iasi din cauza sesiunii tarzii si a timpului scurt ramas dupa aceea pana la plecare. 411 Serviciul Clienti de la orange functioneaza non-stop teoretic, dar are "mici" lipsuri in weekend cand operatorilor nu le vine sa raspunda (nu ii blamez in nici un fel, am lucrat si eu in domeniu si simteam cum mi se mai duce o zi din viata de fiecare data cand trebuia sa vorbesc cu clientii). Dupa vreo 15 minute in care robotul imi spunea cu cea mai dulce voce posibila ca operatorii orange trateaza alte apeluri si ca al meu va fi preluat in cel mai scurt timp (ce salvasem la baterie pe tren, pierdusem aici), am reusit sa intru in direct cu domnisoara de la call center. I-am zis cine sunt si ce vreau, ca am nevoie sa activez roamingul. La intrebarea "pentru cat timp", n-am stiut ce sa-i raspund initial, din partea mea putea sa il activeze pentru o eternitate, nu ma deranja. Asa ca i-am spus '3 luni', stiind de pe vremea cand aveam pre-pay ca asta e durata maxima pana cand trebuie sa reactivezi. Mi se spune din nou sa astept, negasind nimic suspect in toata chestiunea asta, imaginandu-mi ca trebuie sa apese pe 3 butoane si sa dea doua clickuri ca sa imi activeze serviciul. Peste un minut revine vocea foarte trista a domnisoarei care imi spune ca din pacate nu pot activa roamingul pentru trei luni, pana ce nu platesc modica suma de 160 de euro la un sediu orange sau fac virament bancar in contul lor, ca garantie pentru seriviciu. Ca motive - faptul ca sunt abonat la ei de doar jumatate de an si ca am o factura neplatita (emisa cu 6 zile mai inainte). Nu i-am zis nici ca o sa platesc garantia, nici ca n-o platesc, ba chiar am lasat sa se inteleaga ca mi se pare normal sa achit suma de bani. Cei 160 pentru garantie nu i-as fi vazut inapoi insa, ci erau folositi pentru a-mi achita facturile ulterioare. Metodic insa, banii insemnau cam cat primeam eu pe o luna si ceva de munca asiduua la XL. N-am vrut nici sa-i mentionez ca de fapt abonamentul este de vreo 4 ani dar a fost trecut o vreme pe prepay (ca sa pot beneficia de oferta la re-abonare) si ca nu este singurul abonament pe numele meu la care platesc regulat un abonament lunar, fara penalizari, si deci, sunt un client de treaba. Nu m-am mai agitat, mi-am zis ca n-o sa am nevoie de roaming in perioada imediat urmatoare.
Cu emotii in suflet, m-am intors inapoi in aeroport (iesisem afara, sa am liniste cand ascult 15 minute robotul) si am asteptat pana la 11:00 cand a inceput sa se faca check-in-ul pentru zborul finnair.
cu ocazia asta pun la zidul rusinii pe cei de la conducerea aeoportului care se ocupa de informatiile publice. Din difuzoarele instalate atat in interior cat si afara, se anunta periodic diverse informatii, cum ar fi sa nu parcati ca idiotul la intrarea in aeroport, san u fumezi in interiorul cladirii, faptul ca un avion are intarziere sau a fost anulat etc etc. De asemeni se anunta si momentul in care incepe check-in-ul, mai ales pentru cei cu deficiente de vedere care nu pot citi pe tabela, pentru ca de regula 90% dntre romani sunt deja insirati la coada inainte sa anunte tanti aia prin voce. Voce care zice asa : romania-go - "pasagerii zborului xxxxx in directia yyyyy sunt invitati pentru formalitati" iar in Ei-go "the passangers for xxxx flight to yyyy are invited for check-in". In romana, nimic de reprosat (ar fi fost si culmea) dar in engleza nu te poti abtine da zambesti la modul in care pronunta tanti aia "check in". Pentru cei straini de engleza, pronuntia fonetica este "cec - in", cu primul "c" un pic mai lung. In schimb, in otopeni urechile iti sunt abuzate de un "cic- in", cu al doilea "c" prelungit, care, alaturat de folosirea "i"-ului in loc de "e", fac sa sune din check -in in chicken, adica "pui" (de gaina). Adapatat in romana, chemarea e asa : "pasagerii zborului xxx catre yyy sunt invitati pentru pui de gaina". Au astia de la Otopeni contract cu Kentucky Fried Chicken si nu stiu eu?

Pe cand am ajuns eu la counter-ul companiei finlandeze, se formase deja o coada de vreo 20 oameni. media este de un om pe minut, asa ca stiam ca mai am de asteptat si acolo. In fata mea, un grup de asiatici a caror nationalitate nu puteam sa o descifrez, abia ulterior, cititndu-le pe pasaport ca sunt din Vietnam. Foarte galagiosi si foarte incitati de zborul pe care aveau sa il faca (pana si astia se bucura cand pleaca din Romania...). Eu insa stateam cu frica in san. de ce ? pentru ca, in momentul in care am cumparat biletul de pe internet, pe site-ul finnair s-a trecut numele de familie la prenume si invers, asa ca, in mod teoretic, nu exista nici un bilet valabil pe numele meu. Lucrul asta mi l-a spus si tanti de la ghiseu, aruncandu-mi o privire foarte taioasa, in timp ce, dupa cum fusesem instruit, eu o faceam pe-a prostul si dadeam in permanenta vina pe server ca a inversat numele. Nu am aplicat tactica de a discuta in forta cu ea si sa-i spun "ce doamna, care e problema, se vede clar ca e al meu biletul" pentru ca era prea riscanta si nu vroiam sa ma intorc la iasi in aceeasi seara. Un alt motiv pentru care a trebuit sa tin ciocul mic a fost greutatea bagajelor. Desi se spune clar ca ce e peste 20 de kg (la unele companii 25 de kg) se plateste, eu am venit burdusit cu 30 de kilograme in doua bagaje. Si mai aveam si rucsacul care avea si el cam 10 kg (pusesem toata maculatura in el, ziare, reviste, carti, ca sa mai usurez celelalte bagaje). In total eu caram cam 40 de kg, mai mult de jumatate din greutatea corporala.

in stanga jos bagajele mele- ala rosu e rucsacul plin cu reviste si carti, cel verde cu haine si cadouri (cum ar fi tuica - pentru ea am avut cea mai mare grija, daca se spargea sticla, om ma facea) si cel albastru din spatele celui verde, cu acelasi continut. Pe bagajul mare, folia ce cuprindea biletul de aavion (e ticket).

Am facut cea mai convingatoare fata de uimit pe care o puteam afisa, asa ca totul a fost ok si mi s-a dat boarding pass-ul pentru helsinki si cel pentru nagoya, cel pentru fukuoka urmand a-l lua din nagoya.

Dupa ce mi s-a pus stampila pe pasaport si am trecut de razele x, m-am indreptat catre poarta de la care trebuia sa iau la 13.10 avionul. Aceasta era la nivelul inferior al cladirii, cambuzat rau de tot, trebuind sa cobor niste scari meschine. La poarta 8 (a mea) nu era nimeni, ceea ce m-a facut foarte alert, crezand ca am incurcat eu ceva pe acolo. Incertitudinile mi-au fost sporite si de o dom'shoara care m-a intrebat daca acolo e poarta pentru helsinki, ea fiind acolo de vreo 10 minute si nu a mai vazut pe nimeni altcineva decat pe mine. Chiar ma intrebam unde sunt vietnamezii, dar mi-am amintit ca ii vazusem in duty free, pe unde pierdusem si eu vremea cateva minute. Am intrebat un bagator de seama care avea scris pe un ecuson administratia aeroportuara si mi-a confirmat ca aia e poarta pentru finlanda. Dupa aia si-au facut aparitia si vietnamezii care cumparasera prostii din duty free (aceleasi lucruri le-ar fi gasit la magazin in oras la cel putin jumatate de pret, dar trebuiau si ei sa sporeasca cumva veniturile duty-free-urilor).

Dupa cum era de asteptat, zborul meu a avut intarziere (initial 5 minute, apoi 10, apoi 20). asa ca am avut timp sa mai ma invart prin aeroport sa vad care mai este atmosfera la alte plecari, avand sadica placere de a vedea ca si la ele este intarziere.

desigur, fotografiatul in incinta aeroportului este interzisa, si iti este amintita peste tot, dar o poza facuta pe ascuns nu are cum sa dauneze. in fundal - zborul wizz catre italia care avea deja cam 50 de minute intarziere :D

A urmat apoi boardingul si transportul catre avionul aflat pe pista, iar ulterior, foarte rapid, decolarea (pilotul se saturase si el sa astepte din cauza incompetentilor de la administratia aeroportului). Zborul a fost lin, fara turbulente, cu coate ca s-a trecut peste mai multe randuri de munti, doar cu cateva zvacniri chiar inainte de Helsinki. Aterizarea la fel de linistita, enervant fiind insa drumul foarte lung de la pista pana la terminalul la care trebuia sa ajunga avionul, ce a durat undeva in jurul de 10 minute.


Aeroportul din helsinki este totusi destul de micut, cam de doua ori mai mare decat otopeniul, dar are o arhitectura complicata din cauza pistei mari si a terminalelor ce trebuie sa asigure lansarea/oprirea avioanelor intercontinentale. (in dreapta, un avion al finnair ce tocmai sosise si el)

Dupa debarcare, m-am indreptat imediat catre "Plecari Internationale", zborul meu catre nagoya fiind la 17:15, iau eu aterizasem la 16:15, ceea ce insemna ca mai am 30 de minute pana ce se inchide check-in-ul. Cu ajutorul indicatoarelor am ajuns unde trebuia, adica la poarta 30. Lume multa, agitatie, si nu stiam de ce. Zborul catre Nagoya fusese delayed 20 de minute, la fel si cel pentru Tokyo (care trebuia sa plece la 17:20). Intr-un fel ma bucuram, pentru ca aveam timp sa ma organizez si eu inainte de zborul de 9 ore, pe de alta parte mi se facea teama pentru ca escala din nagoya catre fukuoka de a adoua zi era mica, de o ora si jumatate. Trec cele 20 de minute de rigoare, si se anunta iarasi ca aborul este delayed. inca 30 de min. La fel si cel pentru Tokyo. Adrenalina crestea din cauza posibilitatii de a rata zborul final de maine. Cu ocazia asta, neavand altceva de facut, m-iam indreptat pasii catre duty-free-uri, fara intentia de a cumpara ceva. Frumos, organizat, cu cosuri personalizate, fara vanzatori bagareti care sa te intrebe daca vrei ceva, preturi atat in euro cat si in dolari, lire sterline si yeni japonezi (nu peste tot), marfa de calitate. Toaletele insa nu erau pe masura asteptarii, fiind cam neingrijite si prafuite. Apa de la robinet era doar calda (nu, nu se putea schimba in nici un fel temperatura) asa ca puteai sa mori de sete in aeroportul ala ca nu gaseai nicaieri apa rece. Alta chestie ciudata era faptul ca nu existau uscatoare sau prosoape de hartie, ci doar prosoape textile, pe rola, care, dupa ce le foloseai, se invarteau automat pana la o portiune uscata (ca dovada ca lumea nu era obisnuita cu asa ceva, multe role stateau desfacute pe jos, nefiind luate de acolo de angajatii aeroportului).





Un lucru oarecum neobisnuit, cel mai popular loc din aeroport era zona destinata fumatorilor, mult mai aglomerat decat cafenelele din jur, rar vazand un scaun liber, si de aceea lumea fuma in picioare langa scrumiere. Si nu se poate spune ca era mic spatiu, avand de tot cam 70 de metri patrati.




Se facuse deja 18:20, asa ca stiam clar ca pierdusem zborul spre fukuoka de a doua zi. Portiunea de terminal in care ma aflam eu incepuse sa se goleasca, ramanand doar cateva zboruri ce trebuiau sa plece de acolo : Nagoya, Tokyo si Bangkok. Ultimul dintre ele a plecat la ora prevazuta, asa ca mai ramasesera ca inter-continentale cele doua spre japonia. Am avut ocazia as observ o diferenta de tratament diferit pentru pasagerii din randul aceleiasi companii aerine, semn ca se poarta favoritismele si la case mai mari. In timp ce pentru cei catre nagoya singura sursa de informatii era monitorul ce afisa zborururile, la cei ptr tokyo era dierit. Un domn si o doamna veneau mereu la ei si le spunea ceva in japoneza (niciodata in engleza sau macar finlandeza, sa inteleg si eu ceva), discuta in parte cu fiecare pasager si ii explica pe indelete ce se intampla, primeau sucuri sa nu se deshidrateze. La nagoya - lipsa, ziceai ca ar trebui sa fim multumiti ca ni s-a facut onoarea sa asteptam langa cei din tokyo. Impreuna cu un grup de vorbitori de engleza (cred ca erau irlandezi) am fost la cei ce s ocupau de tokyo si le-am cerut sa ne spuna si noua care e situatia. Un raspuns la fel de evaziv pe cat ma asteptam : probleme tehnice, se face maintenance, de-aia e o mica intarziere, sa-i scuzam, dar sunt foarte grabiti. Dupa nici 10 minute, s-a produs ceva ce mi-a starnit mirarea. Poarta de imbarcare pentru nagoya a fost inlocuita cu cea pentru Tokyo, si viceversa. 32 devenise 30 si 30 devenise 32. Dupa inca putine minute, pe panoul de la fosta poarta de nagoya, ce acum deservea tokyo, scrie mare si cu verde BOARDING. Opaaaaaa! se facea boarding pentru tokyo. Norocosii. Auzeam prin speakere cum le spuneau ca trebuie sa modifice boardingul si locurile pasagerilor, pentru ca se schimbase avionul. Nu mai era un Boeing, ci un Airbus. In clipa aia mi s-a pus o panza de sange peste ochi. Zborul catre Nagoya era initial destinat sa zboare cu Airbusul. Ce facusera amicii? Au luat avionul de la Nagoya si l-au dat la Tokyo pentru ca ala de tokyo se stricase. Cam in 30 de minute se facuse boardingul, si dupa inca 5 cei din tokyo plecasera. La monitorul cu informatii, pentru Nagoya nu mai aparea nici macar Delayed, ci pur si simplu Nagoya si o liniuta la ora plecarii. Pe la 20.00 au catadicsit sa ne cheme de la poarta si sa venim la desk-ul finniar sa ne explice, in realitate bagandu-ne multe prostii pe gat, vesnicele maintenance si technical difficulties. Ne-au anuntat ca urmeaza sa se faca rezervari la un hotel la care sa innoptam si maine vom fi adusi inapoi la aeroport sa plecam catre Japonia. Eu am inteles din prima ce a zis nenea ala in engleza, dar japonezii nu prea le au cu limba lui shakespeare asa ca a durat muuuult pana sa se gaseasca un ghid care sa le explice si lor ce se intampla. Trebuai asadar sa iesim din aeroport. Atunci a fost primul moment cand am binecuvantat aderarea romaniei la UE. Pentru a iesi, trebuai prezentat pasaportul, desigur. Asa ca se facuse o coada de vreo 100 de japonezi in fata mea, fiecare fiind controlat meticulos de vamesi la pasaport (bagajele nu le-au verificat). Un singur ghiseu si 100 de japonezi in fata (plus cativa straini) insemna muuuult a naibii de stat. Dar atunci, minune! S-a mai deschis un ghiseu la care era aprins beculetul doar la UE Citizens. Victorieee !! Din tot grupul celor care asteptau, s-au desprins cam 20 de oameni, toti un zambet, bucurosi ca nu mai asteptam la coada mare. La ghiseul ptr cetateni ue ne lua pasaportul, se uita sa vada daca e valid si ne dadea drumul, nici macar la fatza nu se uita. Asa ca astia 20 au trecut toti in maxim 3 minute, pe cand la japonezi a durat cam jumatate de ora toata afacere. 1-0 pentru UE.



Afara, iarasi moment de asteptare; si anume, asteptarea autobuzului care trebuia sa ne duca la hotel. Foarte organizat s-a facut o coada tip "sarpe" si nu una "ciorchine" cum ar fi fost de asteptat in Ro. A fost primul contact cu aerul finlandez ne-conditionat de aparate, ci direct de la mama natura. Desi era trecut de 8 jumatate, afara era lumina ca pe la 4-5 in ro. Era frig, si multi dintre cei prezenti nu fusesera prevazatori sa isi ia din bagajul mare si o bluza cu maneca lunga, necrezand ca vor fi nevoiti sa iasa iar din aeroport. Nici o problema, au avut timp sa simta frigul, autobuzul venind dupa jumatate de ora, si ne-a luat doar pe jumatate dintre noi. Desi eram teoretic distribuit in a doua jumatate, obisnuinta de a merge cu mijloacele in comun inghesuite si rare m-a ajutat, asa ca am prins primul autobuz. Pentru ca eram ultimul sosit, in cala pentru bagaje nu a fost loc pentru gemantanele mele, asa ca mi s-a spus ca ar fi ma ibine sa astept urmatorul. Eram deja plictisit si satul de asteptat si de stat in picioare, asa ca i-am spus ca ori imi gaseste loc pentru bagaje, ori o sa conduca cu ele in brate pana la hotel. Ca prin magie, s-a agsit loc pentru bagajul mare, celelalte doua fiind nevoit sa le iau cu mine. Drumul pana la hotel cam de 20 de minute a trecut repede (si prin prisma faptului ca soferul nu scadea niciodata sub 100 kmh pe autostrada, fara sa tina cont de curbe si de alte masini).





Ajuns la hotel, am prins un loc unde sa ma calmez cateva minute, fiind nevoit sa asteptam si al doilea grup (care a ajuns peste o ora). Dupa informatiile aflate ulterior, am descoperit ca hotelul era la 15 minute de mers cu masina de centrul orasului si 30 cu autobuzul. In una din multele discutii ce le-am avut cu receptionistele mi sa destainuit ca asemenea situatii nu sunt o raritate si ca, uneori, daca pasagerii zborului anulat ajung mai repede la hotel, li se pune gratuit la dispozitie transportul in oras. Din pacate noi terminasem de facut inregistrarea la hotel abia pe la 22.00 asa ca nu se putea vorbi despre excursie in helsinki. Ghinion.
in partea a doua, continuarea povestii, cu amanunte despre sederea la hotel, masa cu un spion rus, tentativele de a accesa internetul pentru a da de stire despre situatia in care ma aflu, zborul catre japonia si modul in care am intrat in atentia vamesilor japonezi.

Despre litoralul japonez

Ar trebui sa caut o harta maaaare cu japonia si sa o public pe blog in postul asta si sa pun sub ea ceva asemanator : "Look at this f**king country. It`s all islands. Ce litoral sa mai descriu?". Dar e foarte usor de generalizat, si niciodata simplu de exemplificat. Stiu ca nimeni nu ma crede pe cuvant la ce spun, asa ca vin cu link catre date oficiale ale CIA (daca aveti voi incredere in ei, treaba voastra...). Ce zice CIA World FactBook? Zice ca numita Japonia, nascuta la data de ... , fiul/fiica lui/a, domiciliata in satul/comuna/orasul etc etc are 29.751 km de tarm la ocean si mari interioare si/sau exterioare. Pare mult, pare putin ? Prin comparatie lungimea Ecuatorului este de 40.000 km. Si prin alta comparatie, subsemnata Romania student/a in cadrul facultatii de ...., specializarea .... , rog a aproba prezenta cerere etc etc are fantastica, mirobolanta, sublima lungime de...de....aud? 225 km. (oare de ce nu se pune si lungimea dunarii de la Bazias si pana macar la Calarasi...mai castigam si noi vreo cateva sute de km de tarm..eventual si Prutul, ca si asa Basarabia e tara tropicala).

Sa fiu cinstit pana la capat si sa nu arat doar partea plina a paharului japonez, astia 30 de mii de kilometri includ si sutele de insulite imprastiate prin jurul celor 4 mari insule. Si mai e si problema falezei inalte, reprezentata de regula de abrupturi muntoase ce se pravalesc in mare. In felul asta se pierde la capitolul "locuri pentru plaja" dar se castiga serios la cel de "privelisti senzationale". Sincer sa va spun, nu e mare pierdere pentru bastinasi faptul ca nu au unde sa isi intinda prosopul si sa absoarba ultravioletele pentru ca ei nu se omoara dupa asa ceva. Da, isi fac vacantele in Hawaii, da, pleaca saptamani intregi pe Coasta de Azur, da, maresc veniturile operatorilor de hoteluri din Florida, insa japonezii nu sunt deloc tipul de popor indragostit de cremul pielii oferit de soare.

asa ce imi plac mie digresiunile astea, n-aveti idee...deci cum sta treaba cu japonezii si cu bronzul. Lasati la intrare prejudecatile si cititi. Oricat v-ati lauda in Ro cu bronzul prins la Purcica, Saturn/Jupiter sau Paralia Katerini, aici nu aveti nici o sansa sa impresionati pe nimeni. De ce ? pai e simplu. Pielea alba, nebronzata e semn de noblete. sic! cu cat e mai alba pielea, cu atat se presupune ca ai stat mai mult indoors si ca ai avut pe cineva care ti-a facut treaba pe afara, fara ca tu sa te expui soarelui. asta presupune ca ai un grad social ridicat ce iti permite sa ai slujbasi in subordine care sa-ti faca toate comosioanele (pana acum ceva vreme, era logic, ca doar nu te duceai tu conte/baron/boier sa prasesti pe camp...). Si sa vedeti cu ce bucurie poarta babele (ma scuzati doamnelor) manusi lungi si largi pe maini, pana deasupra cotului, in colaborare cu o palarie maaaaaare cat sa fie pe post de acvariu la un peste (preferabil piranha) si pe deasupra si umbrela contra razelor soarelui. Generatia mai foarte tanara (ganditi-va la cei pana in 20 de ani) nu respecta intocmai canoanele, ei urmarind in mod deosebit pe americani...ce fac americanii, hop si ei (o analiza a relatiilor actuale intre jp si sua, cam peste 3 saptamani)

Sunt insa organizate statiuni cu caracter de plaja si in Japonia, totul foarte curat si bine pus la punct. Nu se gasesc in apropierea imediata a oraselor (de regula din cauza porturilor), ci undeva mai la margine, catre zonele "rurale". Tot asa am avut si eu ocazia sa vizitez doua plaje. Da, am spus corect "sa vizitez" pentru ca nu m-am dus deloc cu gandul sa fac plaja sau sa ma balacaresc, mai ales prin prisma faptului ca am plecat tarziu de acasa.

Prima oprire este Sumie, la o jumatate de ora de mers de Nobeoka, pe dreapta. Zona frumoasa, lume putina (fusesera mai inainte, dar plecasera...se vedeau urmele de pasi pe nisip). Malul abrupt, dadea direct intr-un munte foarte inalt si bogat impadurit cu felurite conifere. La tarm erau diverse formatiuni stancoase a caror origine nu am reusit sa o dibuiesc. Pareau a fi totusi roci sedimentare din cauza caracterului stratificat pe care il aveau. Promit sa ma documentez mai mult daca mai ajung prin zona. Plaja era relativ lata (30-35 de metri) si cu nisip curat si fin. Fin dar totusi deosebit de cel de la Mamaia sau Eforie N, mai apropiat de cel grecesc, ceva mai zgrumturos; totusi nu punea probleme la mersul descult si nici nu trebuia sa am grija chistoacelor/peturilor/dozelor de bere/cojilor de seminte de pe la noi. Langa plaja, terenuri de tenis cu iarba si zgura, zone special amenajate pentru gratare si locuri de joaca pentru copii. Tot ce era nevoie ca sa nu ai griji cand vii acolo.



rog ignorati aspectul de tractorist pe care mi-l dau blugii suflecati...veneam de pe plaja si era pericol sa ajunga apa la ei...

Dupa scurta oprire la Sumie, a venit si randul Statiunii Kitaura, la 10-15 de minute distanta de prima. Oarecum mai bine amenajata, cu zone de agrement si loc pentru cumparaturi, precum si un restaurant pe faleza, Kitaura a impresionat prin zona verde impodobita de palmieri si alti arbori exotici, foarte bine intretinuti. Plaja la fel de lata, insa mult mai lunga, se observa si portul turistic in departare (era prea departe ca sa merg pana acolo si nici nu se mai faceau croaziere). Din cauza zonei impadurite din apropiere si a vietuitoarelor ce locuiesc acolo, zona era abundenta in acvile (vreo 10 am vazut numai eu...semn ca era de mancare sa le intretina pe toate), foarte mari, cu anvergura aripilor ce depasea un metru; dar si foarte sperioase, pentru ca de fiecare data cand ma apropiam de ele, isi luau zborul (nu stiu daca spre norocul lor, sau, mai degraba, al meu). Se vedeau totusi urme ale taifunului ce trecuse pe acolo, plaja fiind in unele locuri plina de crengi rupte si iarba uscata, adusa de torentii montani. In rest liniste, lumea se plimba (erau mai multi decat in Sumie) pe faleza cu copiii, iar eu, obicei romanesc, am luat cateva scoici de acolo pentru colectia proprie. Am prins si apusul din spatele muntilor, foarte placut ochiului prin efectul vizual ce il facea rasfrangerea razelor soarelui pe cerul intunecat la baza muntelui si luminos deasupra piscului.




De mentionat, ca element comun pentru ambele plaje, calitatea apei. La capitolul aspect, nimic de reprosat. Transparenta, se vedea fundul marii pana la aproximativ 150cm fara nici o problema. Cu siguranta daca ar fi batut razele soarelui in ea ar fi dobandit si acel aspect albastru-verzui de care se bucura statiunile renumite. Insa era oarecum ciudata. Nu iti oferea acel feeling linistitor al marii negre/egee de apa pe care, can o iei in mana, iti da senzatia de rotund, ca de perla, care iti ramane pe degete. Aici era mai degraba apa de izvor, de tip diamant, care parea sa iti patrunda in piele pentru ca apoi sa curga si sa nu ramai cu nimic in urma. Incerc sa ii gasesc circumstante atenuante dar nu imi vine in minte decat posibila influenta a taifunului precum si faptul ca era spre seara. Poate voi avea ocazia sa ma conving de contrariu.
Enjoy the photos !