Despre filmele triste care te fac sa plangi

A porni iar la drum, a reveni, a te duce inapoi, a merge inapoi, a te cara de unde ai plecat; re-departure, to leave, to quit, to go back, to return; kimasu. Atat de multe cuvinte, si toate indica acelasi lucru. Dar parca nici sa fi fost de doua ori mai multe, si tot nu ar fi putut cuprinde aceasta experienta. Intoarcerea.
Trupa instrumental-vocala Parazitii spunea in "(h)Acordeonu' la maxim" o vorba de larga aplicare - "stim sa fim legati de loc". Simpla extrapolare se dovedeste valabila in cazul meu. Ma leg de loc. Asa am fost crescut, asa am vazut ca se face, asta mi-a ramas intiparit din experienta proprie si a celorlalti, asa ca nu am scapare. Si recunosc, sunt o fire slaba; incerc sa ma lupt cu sentimentul asta, imi fac planuri de inainte sa fugaresc gandul tristetii in momentul plecarii, dar mi-e imposibil sa scap de el. S-a inradacinat prea bine, pana in esenta ADN-ului si ARN-ului, si nu cred ca poate fi fugarit de acolo nici cu tamaie si nici daca il pici, incet si sadic, cu ceara.
Si puteti sa-mi spuneti si ipocrit. Au fost zile in saptamanile dinaintea plecarii in care abia asteptam sa ma vad urcat in avion, sa ajung inapoi in Ro, sa-i revad pe cei lasati aici, cu toate ca stiam ce ma asteapta incepand din clipa in care ma voi prezenta la poarta de imbarcare unde vor fi romani. Nu mai detaliez, sunt deja satul de toti jurnalistii, reporterii, persoanele publice, bloggeri sau oameni de pe strada care, in lipsa de alt subiect, incep sa dea cu namol in imaginea tarii. Doamne fereste, nu ca nu au dreptate in mare parte a cazurilor, dar mi-e lehamite de subiectul asta, ma apuca greata cand cineva expectoreaza cu nesat o fraza ce incepe invariabil in cam o cincime din cazuri cu "Pai numai la noi se poate asa ceva...". Stiu, fratilor, dar gata.

Cum Ion al lui Rebreanu se deschide cu imaginea drumului ce aducea in satul eroilor principali, si se inchide cu acelasi peisaj, tot asa a fost si in cazul meu. Lunile in Japonia au avut un caracter circular; si nu ma refer la faptul ca atunci cand am fost acolo am petrecut zile in care m-am invartit in cerc.
Si la intoarcere, ca si la plecare, am avut acelasi traseu, doar ca in sens invers. Nobeoka - Fukuoka - Osaka - Helsinki - Bucuresti - Iasi. S-au schimbat doar portile de imbarcare. In afara de avionul dintre Fuk si Osaka, pana si mijloacele de deplasare au ramas identice. Aceesi Honda Saber din Nobeoka pana in fukuoka, acelasi Boeing MD-11 intercontinental, acelasi Embraer pana la Bucuresti, si aceeasi garnitura de tren care mi-a furat 7 ore din viata pe o distanta de 400 de km.
Ziua plecarii a fost de fapt dimineata plecarii. Total diferit de cum obisnuisem pana atunci, catadicsisem sa imi fac bagajul in alta zi decat cu doua ore inainte sa plec la drum (pentru detaliere, a se vedea plecarea de la sfarsitul lui iunie). Asa ca in ultimele 24 de ore nu am avut decat sa ma pregatesc spiritual pentru momentul inevitabil ce avea sa vina. M-am trezit la ora 12 ziua, apreciind ca un somn pana tarziu imi va fi de ajutor sa indur mai usor orele urmatoare. In afara de ultimele verificari ale bagajului, biletelor si pasaportului, nu am avut altceva de facut decat sa mai petrec putinele clipe cu cei ce mi-au fost familie in timpul lunilor de vara si toamna. Si asa s-a facut seara, si noapte. Pe la ora 3 noaptea am pus bagajele, acelasi 3 bagaje cu care venisem, in Saber-ul alb ce astepta in intuneric, cu semintia cabalina de sub capota inhamata si pregatita sa taie, cu farurile ca doi ochi mereu de straja, obscurul noptii. O alta corespondenta intre sosire si plecare, a fost ca, in ambele cazuri, doua dintre bagaje au stat in portbagaj, iar pe cel de-al treilea l-am tinut intre picioare, pe locul din faţa.
O ultima privire fugara catre resedinta de vara, privire ce se prinde de marginile balconului de la intrarea de unde urmaream orasul si pe cei ce ii dadeau viata, unde imi exersam capacitatea de a citi in katakana firmele luminoase ale magazinelor, de unde simteam aerul ce venea dinspre furnicarul de sub mine, de unde auzeam in fiecare dimineata, fiecare zi, fiecare seara, cum rasuna muzica ambientala ce te insotea pe aleile de promenada, de unde admiram precizia, ritmicitatea, meticulozitatea gunoierilor ce ridicau zilnic gunoiul incinerabil si la 5 zile pe cel ignifug, de unde observam cine mai parca in alveola unde era stationarea interzisa, sau unde oprea in fiecare dimineata scuterul cu baiatul (sau fata, nu am reusit sa aflu) ce aducea, fie vant, fie ploaie, fie amandoua la un loc, in fiecare dimineata, intre 5:20 si 5:45, ziarele vecinului. Vroiam in acel moment, in timp ce ma uitam prin geamul ionizat intr-o tenta verzuie, sa mai traiesc macar inca o data toate aceste momente, sa le savurez si sa intru in casa si sa zic ca raman, nu mai plec. Dar asa ceva nu se putea. Acasa nu am tiparnita de bilete de avion, si daca nu prindeam zborul din dimineata respectiva, bani de alt bilet pana in Ro nu aveam, asa ca nu-mi ramanea altceva de facut decat sa iau ferry-ul pana in coreea de sud (nu ne trebuie viza) si sa vagabondez pe acolo.
Totul a durat o clipa. O clipa cat o eternitate. Dar, ca si in inchiderea Morometilor (cartea, nu trupa), timpul nu mai avea rabdare. Fusese generos sa imi acorde aceste scrutări, trebuia sa fiu multumit. Rotile s-au pus in miscare, si caleasca mea a plecat. Mi s-a dat ocazia sa urmaresc inca niscaiva minute locuri cunoscute. Drumul din spatele casei, cartierul ce ma adoptase si pe care incepusem sa il cunosc si sa devenim prieteni, Culture Plaza (sau "scoala", cum imi place mie sa-i zic) unde am sustinut orele de japoneza. Printre toate astea, am trecut si pe unul dintre podurile ce face legatura intre malurile raului Gokase. Apa era tot acolo. Eu plecam. EA isi urma rutina ce o avea de sute, mii de ani. Curgea la vale, cand alene, cand domol, cand repejor, cand cu furie. Eu plecam. EA avea sa vada ce o sa se intample acolo si de anul nou, si dupa aceea, si cine stie pentru cat timp. Eu plecam. EA avea sa ramana acolo mult timp de atunci incolo. Eu nu. Macar o data in viata pot sa spun ca apa ramane, pietrele curg.
Strazile erau linistite. Poate chiar mai goale, mai secatuite de viata ca de obicei. Felinarele de la case oprite, gardurile inchise, farurile masinilor stinse, obloanele trase. Nimeni nu vroia sa ma vada pentru ultima oara. Sa le fi fost si lor la fel de greu, incat sa-si ascunda de ochii mei portile sufletelelor lor ? Au ales solutia cea mai usoara, neprovocatoare de durere. Eu, intocmai scriitorului austriac Sacher-Masoch, imi induceam singur suferinte, chemand tot ce lasam in urma, asteptand un raspuns din partea lor, un "la revedere" ce nu m-ar fi lasat sa plec. Desigur ca nu a venit. Sau nu l-am auzit sau nu l-am inteles eu, ele, elementele, vorbindu-mi pe alte voci decat cele cu care sunt obisnuit.
Si asa am iesit din Nobeoka. Incet, drumul serpuitor ma purta ori mai aproape, cand mergea catre vest, ori mai departe, cand parca vroia sa ma intoarca, luand-o spre est. Si asa ne indreptam catre inima muntilor, al caror vulcanism era de mult stins, spre desebire de vulcanul din sufletul meu ce erupea cu fiecare rotatie a rotii, hraconind regrete si tristete. Soseaua cu doua benzi pe sens, altfel ingusta, era acum larga, gonindu-ma si lasand masina sa goneasca prin serpentine si curbe inchise. Drumul taiat prin munte si prin ani imi dadea un aspect de intimitate prin copacii ce se aplecau de pe ambele parti, uneori atat de mult incat mangaiau cu partea lor cea mai catifelata, frunzele, cupola masinii, incercand sa ajunga la mine. In tot acest timp, radioul masinii unduia pe FM. O emisiune nocturna, ce difuza melodii occidentale mai vechi, oldies but goldies, atat cu voce cat si instrumentale, ce mi-a adus aminte de Intalnirea de la miezul noptii cu Petre Magdin unde melodiile curgeau, intrerupte din cand in cand de invitatii in studio si de ultimele stiri prezentate de exuberantul moderator. De data aceasta insa erau doi amfitrioni japonezi, un el si o ea, care, din ce intelegeam eu din cuvintele ce le recunosteam, spuneau o scurta istorie a piesei ce urma sa fie difuzata, anul aparitiei, albumul din care faceau parte. Pe unele le stiam deja, sau macar cunosteam formatia, dar altele erau cu adevarat ceea ce se cheama "la prima auditie". Majoritatea melodiilor au avut un caracter similar sfaturilor bune ale parintilor sau informatiilor primite la scoala: au intrat pe o ureche si au iesit pe cealalta. Poate si pentru ca nu rezonau starea mea de spirit de atunci, nu aveau nimic in comun cu mine si cu simtamintele mele, nici macar la nivelul cuvintelor. Una a avut insa harul sa imi atinga acel conglomerat de emotii, sentimente si trairi ce levita in mine, care in viziunea dr-ului Duncan MacDougall reprezinta 21 de grame din corpul uman. A fost usor de retinut datorita refrenului pronuntat foarte clar, a versurilor usoare si care nu se intalnestc prea des. A fost o poveste. Una pe care eu o traiam cu putin inainte de revarsatul zorilor pe scaunul cu tapiterie din piele din stanga masinii, masina ce taia curbele, alergand, in singuratatea sa, fara sa-si traga rasuflarea catre noi interesectii, catre noi orase, pe sosele goale, sosele incadrate de copaci parca adormiti si ei, ce in moleciunea lor s-au apropiat si mai mult de raza mea vizuala, refuzandu-mi dreptul de a percepe cat mai mult din ce e mai departe de mine, departari posomorate si ascunse de intunericul unei nopti ce pentru unii era una obisnuita, dar pentru mine era una ce nu o voi uita. Sue Thompson isi canta tristetea ei, care era si tristetea mea. Si eu, si ea, rezonam atunci la acelasi nivel.


Nu pot zice ca as sti bine toponimia locurilor, asa ca aproape fiecare localitate prin care am trecut a ramas necunoscuta pentru mine. Le citeam numele cand intram, il mai vedeam inca o data la iesire si atat. Le-am uitat, dar nu cred ca ele m-au uitat pe mine, pentru ca atunci cand le-am traversat le-am dat voie sa priveasca adanc in constiinta mea si sa reverbereze alaturi de simtamintele mele. Pentru ca le stiam de inainte, si mai avusesem legatura cu ele, mai pastrez in amintire numele a doua : Orasul cu T - Takachiho si Kumamoto Kita (Kumamoto Nord). Pe primul dintre ele l-am suprins cu zero activitate, la ora 4 dimineata. Pe cel de-al doilea l-am intalnit mai tarziu, catre 5, cand lumea incepuse sa plece catre locurile de munca. Tot de aici am intrat pe highway pentru cam 100 de km. In afara de contactul cu numarul crescand de masini, am avut ocazia sa mai interactionez cu bastinasii intr-o parcare de pe autostrada unde am oprit sa mancam (am experimentat un hamburgher la pachet si un Canada Dry), sa luam o gura de aer si sa ne mai dezmortim picioarele. De aici a urmat inca o ora de condus lejer, fara aglomeratie, pana in momentul in care a trebuit sa coboram de pe highway si sa mergem pe sub ea pe bifurcatia ce ducea la terminalul de plecari domestice a aeroportului din Fukuoka. Aceasta din urma parte a durat cam 30 de minute pe o distanta de 20 de kilometri, mergandu-se foarte greu din cauza masinilor ce isi duceau proprietarii la munca (era deja vreo 6:30 dimineata) si a nenumaratelor semafoare ce reglementau circulatia. La aeroport inghesuiala mare, multi navetisti luand avionul in fiecare dimineata catre celelalte orase mari, intre orele 6 si 8 fiind zboruri cam la fiecare 30 de minute catre Tokyo sau Osaka. Pe langa ei mai erau si grupurile de elevi care plecau in excursii, toti la uniforma si foarte organizati.
Restul, din clipa in care am dat bagajele la check-in si am trecut de punctul de securitate, si pana cand am inchis cu cheia usa casei din Iasi este folclor, nimic demn de mentionat.
Un singur lucru nu s-a integrat in simetria compozitionala a cercului ce s-a regasit in aceasta calatorie. Ploaia. La sosire eram inconjurat de aceasta stare a materiei. Acum nu. In aceasta noapte norii se stransesera intr-un suflet, iar din ei nu curgeau picaturi de ploaie, ci lacrimi.
Cu acest articol s-a incheiat un capitol, dar nu si cartea, care ramane deschisa. Deschisa pentru noi capitole sau pentru completari ale celor deja prezentate. Pana data viitoare, numai bine, si nu lasati filmele triste sa va faca sa plangeti.