Despre filmele triste care te fac sa plangi

A porni iar la drum, a reveni, a te duce inapoi, a merge inapoi, a te cara de unde ai plecat; re-departure, to leave, to quit, to go back, to return; kimasu. Atat de multe cuvinte, si toate indica acelasi lucru. Dar parca nici sa fi fost de doua ori mai multe, si tot nu ar fi putut cuprinde aceasta experienta. Intoarcerea.
Trupa instrumental-vocala Parazitii spunea in "(h)Acordeonu' la maxim" o vorba de larga aplicare - "stim sa fim legati de loc". Simpla extrapolare se dovedeste valabila in cazul meu. Ma leg de loc. Asa am fost crescut, asa am vazut ca se face, asta mi-a ramas intiparit din experienta proprie si a celorlalti, asa ca nu am scapare. Si recunosc, sunt o fire slaba; incerc sa ma lupt cu sentimentul asta, imi fac planuri de inainte sa fugaresc gandul tristetii in momentul plecarii, dar mi-e imposibil sa scap de el. S-a inradacinat prea bine, pana in esenta ADN-ului si ARN-ului, si nu cred ca poate fi fugarit de acolo nici cu tamaie si nici daca il pici, incet si sadic, cu ceara.
Si puteti sa-mi spuneti si ipocrit. Au fost zile in saptamanile dinaintea plecarii in care abia asteptam sa ma vad urcat in avion, sa ajung inapoi in Ro, sa-i revad pe cei lasati aici, cu toate ca stiam ce ma asteapta incepand din clipa in care ma voi prezenta la poarta de imbarcare unde vor fi romani. Nu mai detaliez, sunt deja satul de toti jurnalistii, reporterii, persoanele publice, bloggeri sau oameni de pe strada care, in lipsa de alt subiect, incep sa dea cu namol in imaginea tarii. Doamne fereste, nu ca nu au dreptate in mare parte a cazurilor, dar mi-e lehamite de subiectul asta, ma apuca greata cand cineva expectoreaza cu nesat o fraza ce incepe invariabil in cam o cincime din cazuri cu "Pai numai la noi se poate asa ceva...". Stiu, fratilor, dar gata.

Cum Ion al lui Rebreanu se deschide cu imaginea drumului ce aducea in satul eroilor principali, si se inchide cu acelasi peisaj, tot asa a fost si in cazul meu. Lunile in Japonia au avut un caracter circular; si nu ma refer la faptul ca atunci cand am fost acolo am petrecut zile in care m-am invartit in cerc.
Si la intoarcere, ca si la plecare, am avut acelasi traseu, doar ca in sens invers. Nobeoka - Fukuoka - Osaka - Helsinki - Bucuresti - Iasi. S-au schimbat doar portile de imbarcare. In afara de avionul dintre Fuk si Osaka, pana si mijloacele de deplasare au ramas identice. Aceesi Honda Saber din Nobeoka pana in fukuoka, acelasi Boeing MD-11 intercontinental, acelasi Embraer pana la Bucuresti, si aceeasi garnitura de tren care mi-a furat 7 ore din viata pe o distanta de 400 de km.
Ziua plecarii a fost de fapt dimineata plecarii. Total diferit de cum obisnuisem pana atunci, catadicsisem sa imi fac bagajul in alta zi decat cu doua ore inainte sa plec la drum (pentru detaliere, a se vedea plecarea de la sfarsitul lui iunie). Asa ca in ultimele 24 de ore nu am avut decat sa ma pregatesc spiritual pentru momentul inevitabil ce avea sa vina. M-am trezit la ora 12 ziua, apreciind ca un somn pana tarziu imi va fi de ajutor sa indur mai usor orele urmatoare. In afara de ultimele verificari ale bagajului, biletelor si pasaportului, nu am avut altceva de facut decat sa mai petrec putinele clipe cu cei ce mi-au fost familie in timpul lunilor de vara si toamna. Si asa s-a facut seara, si noapte. Pe la ora 3 noaptea am pus bagajele, acelasi 3 bagaje cu care venisem, in Saber-ul alb ce astepta in intuneric, cu semintia cabalina de sub capota inhamata si pregatita sa taie, cu farurile ca doi ochi mereu de straja, obscurul noptii. O alta corespondenta intre sosire si plecare, a fost ca, in ambele cazuri, doua dintre bagaje au stat in portbagaj, iar pe cel de-al treilea l-am tinut intre picioare, pe locul din faţa.
O ultima privire fugara catre resedinta de vara, privire ce se prinde de marginile balconului de la intrarea de unde urmaream orasul si pe cei ce ii dadeau viata, unde imi exersam capacitatea de a citi in katakana firmele luminoase ale magazinelor, de unde simteam aerul ce venea dinspre furnicarul de sub mine, de unde auzeam in fiecare dimineata, fiecare zi, fiecare seara, cum rasuna muzica ambientala ce te insotea pe aleile de promenada, de unde admiram precizia, ritmicitatea, meticulozitatea gunoierilor ce ridicau zilnic gunoiul incinerabil si la 5 zile pe cel ignifug, de unde observam cine mai parca in alveola unde era stationarea interzisa, sau unde oprea in fiecare dimineata scuterul cu baiatul (sau fata, nu am reusit sa aflu) ce aducea, fie vant, fie ploaie, fie amandoua la un loc, in fiecare dimineata, intre 5:20 si 5:45, ziarele vecinului. Vroiam in acel moment, in timp ce ma uitam prin geamul ionizat intr-o tenta verzuie, sa mai traiesc macar inca o data toate aceste momente, sa le savurez si sa intru in casa si sa zic ca raman, nu mai plec. Dar asa ceva nu se putea. Acasa nu am tiparnita de bilete de avion, si daca nu prindeam zborul din dimineata respectiva, bani de alt bilet pana in Ro nu aveam, asa ca nu-mi ramanea altceva de facut decat sa iau ferry-ul pana in coreea de sud (nu ne trebuie viza) si sa vagabondez pe acolo.
Totul a durat o clipa. O clipa cat o eternitate. Dar, ca si in inchiderea Morometilor (cartea, nu trupa), timpul nu mai avea rabdare. Fusese generos sa imi acorde aceste scrutări, trebuia sa fiu multumit. Rotile s-au pus in miscare, si caleasca mea a plecat. Mi s-a dat ocazia sa urmaresc inca niscaiva minute locuri cunoscute. Drumul din spatele casei, cartierul ce ma adoptase si pe care incepusem sa il cunosc si sa devenim prieteni, Culture Plaza (sau "scoala", cum imi place mie sa-i zic) unde am sustinut orele de japoneza. Printre toate astea, am trecut si pe unul dintre podurile ce face legatura intre malurile raului Gokase. Apa era tot acolo. Eu plecam. EA isi urma rutina ce o avea de sute, mii de ani. Curgea la vale, cand alene, cand domol, cand repejor, cand cu furie. Eu plecam. EA avea sa vada ce o sa se intample acolo si de anul nou, si dupa aceea, si cine stie pentru cat timp. Eu plecam. EA avea sa ramana acolo mult timp de atunci incolo. Eu nu. Macar o data in viata pot sa spun ca apa ramane, pietrele curg.
Strazile erau linistite. Poate chiar mai goale, mai secatuite de viata ca de obicei. Felinarele de la case oprite, gardurile inchise, farurile masinilor stinse, obloanele trase. Nimeni nu vroia sa ma vada pentru ultima oara. Sa le fi fost si lor la fel de greu, incat sa-si ascunda de ochii mei portile sufletelelor lor ? Au ales solutia cea mai usoara, neprovocatoare de durere. Eu, intocmai scriitorului austriac Sacher-Masoch, imi induceam singur suferinte, chemand tot ce lasam in urma, asteptand un raspuns din partea lor, un "la revedere" ce nu m-ar fi lasat sa plec. Desigur ca nu a venit. Sau nu l-am auzit sau nu l-am inteles eu, ele, elementele, vorbindu-mi pe alte voci decat cele cu care sunt obisnuit.
Si asa am iesit din Nobeoka. Incet, drumul serpuitor ma purta ori mai aproape, cand mergea catre vest, ori mai departe, cand parca vroia sa ma intoarca, luand-o spre est. Si asa ne indreptam catre inima muntilor, al caror vulcanism era de mult stins, spre desebire de vulcanul din sufletul meu ce erupea cu fiecare rotatie a rotii, hraconind regrete si tristete. Soseaua cu doua benzi pe sens, altfel ingusta, era acum larga, gonindu-ma si lasand masina sa goneasca prin serpentine si curbe inchise. Drumul taiat prin munte si prin ani imi dadea un aspect de intimitate prin copacii ce se aplecau de pe ambele parti, uneori atat de mult incat mangaiau cu partea lor cea mai catifelata, frunzele, cupola masinii, incercand sa ajunga la mine. In tot acest timp, radioul masinii unduia pe FM. O emisiune nocturna, ce difuza melodii occidentale mai vechi, oldies but goldies, atat cu voce cat si instrumentale, ce mi-a adus aminte de Intalnirea de la miezul noptii cu Petre Magdin unde melodiile curgeau, intrerupte din cand in cand de invitatii in studio si de ultimele stiri prezentate de exuberantul moderator. De data aceasta insa erau doi amfitrioni japonezi, un el si o ea, care, din ce intelegeam eu din cuvintele ce le recunosteam, spuneau o scurta istorie a piesei ce urma sa fie difuzata, anul aparitiei, albumul din care faceau parte. Pe unele le stiam deja, sau macar cunosteam formatia, dar altele erau cu adevarat ceea ce se cheama "la prima auditie". Majoritatea melodiilor au avut un caracter similar sfaturilor bune ale parintilor sau informatiilor primite la scoala: au intrat pe o ureche si au iesit pe cealalta. Poate si pentru ca nu rezonau starea mea de spirit de atunci, nu aveau nimic in comun cu mine si cu simtamintele mele, nici macar la nivelul cuvintelor. Una a avut insa harul sa imi atinga acel conglomerat de emotii, sentimente si trairi ce levita in mine, care in viziunea dr-ului Duncan MacDougall reprezinta 21 de grame din corpul uman. A fost usor de retinut datorita refrenului pronuntat foarte clar, a versurilor usoare si care nu se intalnestc prea des. A fost o poveste. Una pe care eu o traiam cu putin inainte de revarsatul zorilor pe scaunul cu tapiterie din piele din stanga masinii, masina ce taia curbele, alergand, in singuratatea sa, fara sa-si traga rasuflarea catre noi interesectii, catre noi orase, pe sosele goale, sosele incadrate de copaci parca adormiti si ei, ce in moleciunea lor s-au apropiat si mai mult de raza mea vizuala, refuzandu-mi dreptul de a percepe cat mai mult din ce e mai departe de mine, departari posomorate si ascunse de intunericul unei nopti ce pentru unii era una obisnuita, dar pentru mine era una ce nu o voi uita. Sue Thompson isi canta tristetea ei, care era si tristetea mea. Si eu, si ea, rezonam atunci la acelasi nivel.


Nu pot zice ca as sti bine toponimia locurilor, asa ca aproape fiecare localitate prin care am trecut a ramas necunoscuta pentru mine. Le citeam numele cand intram, il mai vedeam inca o data la iesire si atat. Le-am uitat, dar nu cred ca ele m-au uitat pe mine, pentru ca atunci cand le-am traversat le-am dat voie sa priveasca adanc in constiinta mea si sa reverbereze alaturi de simtamintele mele. Pentru ca le stiam de inainte, si mai avusesem legatura cu ele, mai pastrez in amintire numele a doua : Orasul cu T - Takachiho si Kumamoto Kita (Kumamoto Nord). Pe primul dintre ele l-am suprins cu zero activitate, la ora 4 dimineata. Pe cel de-al doilea l-am intalnit mai tarziu, catre 5, cand lumea incepuse sa plece catre locurile de munca. Tot de aici am intrat pe highway pentru cam 100 de km. In afara de contactul cu numarul crescand de masini, am avut ocazia sa mai interactionez cu bastinasii intr-o parcare de pe autostrada unde am oprit sa mancam (am experimentat un hamburgher la pachet si un Canada Dry), sa luam o gura de aer si sa ne mai dezmortim picioarele. De aici a urmat inca o ora de condus lejer, fara aglomeratie, pana in momentul in care a trebuit sa coboram de pe highway si sa mergem pe sub ea pe bifurcatia ce ducea la terminalul de plecari domestice a aeroportului din Fukuoka. Aceasta din urma parte a durat cam 30 de minute pe o distanta de 20 de kilometri, mergandu-se foarte greu din cauza masinilor ce isi duceau proprietarii la munca (era deja vreo 6:30 dimineata) si a nenumaratelor semafoare ce reglementau circulatia. La aeroport inghesuiala mare, multi navetisti luand avionul in fiecare dimineata catre celelalte orase mari, intre orele 6 si 8 fiind zboruri cam la fiecare 30 de minute catre Tokyo sau Osaka. Pe langa ei mai erau si grupurile de elevi care plecau in excursii, toti la uniforma si foarte organizati.
Restul, din clipa in care am dat bagajele la check-in si am trecut de punctul de securitate, si pana cand am inchis cu cheia usa casei din Iasi este folclor, nimic demn de mentionat.
Un singur lucru nu s-a integrat in simetria compozitionala a cercului ce s-a regasit in aceasta calatorie. Ploaia. La sosire eram inconjurat de aceasta stare a materiei. Acum nu. In aceasta noapte norii se stransesera intr-un suflet, iar din ei nu curgeau picaturi de ploaie, ci lacrimi.
Cu acest articol s-a incheiat un capitol, dar nu si cartea, care ramane deschisa. Deschisa pentru noi capitole sau pentru completari ale celor deja prezentate. Pana data viitoare, numai bine, si nu lasati filmele triste sa va faca sa plangeti.

Despre traiul de zi cu zi

Plecaciuni pana in pamant pentru lipsa de activitate. Se pare ca au trecut 4-5 saptamani de cand nu mi-am mai incercat degetele pe tastatura si sa mai scriu ceva pe blog. Nu incerc sa ma disculp, dar, generalizand (mare prostie), cheful iti mai trece dupa ce ai luat-o pe un nou drum. Si asta a fost blogul, un nou drum.
Unul care a starnit reactii in locuri si unor persoane la care nu ma asteptam. Cu ocazia asta multumesc cititorilor, atat celor care au preferat doar sa citeasca si sa urmareasca sirul povestirilor, cat si celor care au gasit impulsul necesar de a ma contacta pentru a ma critica, a aduce sugestii, sau, de ce nu, a ma lauda. Tot feedback-ul este binevenit, si, prin urmare, imi este de ajutor.
Asta s-a intamplat si cam acum doua saptamani cand am primit un mail de la un cititor care mi-a atras atentia asupra unor lucruri pe care le omisesem, de regula detalii cu privire la viata de zi cu zi care ar fi trebuit detaliat mai mult. Din obisnuinta traiului, le-am "sarit", si nu pentru ca nu le-as fi gasit interesante, ci doar pentru ca devenisera parte din rutina zilnica.
Cu permisiunea lui tacita, reproduc parte din emailul primit:

Cazarea: se pare ca pt a inchiria un apartament este
nevoie de viza de rezident, guarantor, key money,
deposit etc deci scump si dificil. Tu cum ai rezolvat
problema asta? Cit te costa casa/utilitati?
Mincarea: nu e importanta pt mine dar ceva tot trebuie
sa maninc si eu: la restaurant e scump deci: gatit
acasa, supermarket, cum te descurci, cit te costa?
Viza (turistica): dupa 90 de zile se poate prelungi?
Usor?
Si multe altele: ATMs, internet cafes, laundry samd.

Asadar...Cazarea.
Pentru un vizitator temporar, pe o perioada scurta (pana in o luna de zile), cele mai convenabile sunt ryokanurile, hanurile japoneze. Ieftine, curate, majoritatea cu cel putin mic dejun inclus, reprezinta o solutie viabila. Sunt de regula pozitionate in zone semi-centrale, dar se intalnesc si in buricul targului sau la marginea orasului. Sunt detinute de familii care prefera sa isi mareasca veniturile prin deschiderea unui astfel de stabiliment decat sa faca parcare pe locul respectiv. Daca ai bafta, poti gasi unul istoric (pe traseul fostului Tokaido - autostrada medievala), ce se afla acolo de sute de ani si primesti la cald informatii despre figurile istorice ce au facut o halta acolo. Tocmai faptul ca sunt asa de traditionale atrag un minus din partea mea, si anume acela ca nu vei gasi paturi in camera, ci doar futoane, adica saltele asezate direct pe tatami. Pernele, asa cum suntem noi obisnuiti sa le consideram, sunt prezente, dar pot foarte bine sa si lipseasca.
Despre partea cu inchiriatul nu pot sa spun prea multe. Cand am ajuns, aveam deja cazarea asigurata, asa ca nu mi-a trecut prin cap sa pun prea multe intrebari despre subiect. Ce stiu este ca doar foarte putini japonezi detin in proprietate casa in care locuiesc, majoritatea fiind inchiriate. Sumele variaza, atat functie de oras, cat si de pozitionare, dotare, vechimea cladirii etc. Chiar si asa, nu te astepta la o chirie mai mica de 300-400 de dolari pe luna (in japonia moneda de referinta este dolarul, de aceea toate echivalarile pe care le voi face vor fi in USD) pentru un apartament cu o camera ce dispune de baie si bucatarie proprie (nu e neobisnuit ca baia sa fie pe culoar). Ma mai documentez si daca aflu, dau de stire.
Avand in vedere ca tara e formata din insule, apa potabila este scumpa, cu precadere daca nu exista un rau prin preajma (trebuie sa fii cumplit de ghinionist sa nu gasesti sa locuiesti intr-un oras prin care nu trece nici un rau). Diferit fata de alte tari asiatice unde apa are un gust diferit decat cel cu care ne-am obisnuit, apa de la robinetul japonezilor este compatibila 100% cu cea europeana (mai putin in Thassos, Grecia, unde avea un gust ciudat). Deci nu trebuie sa iti faci griji ca mancarea pe care o vei pregati in casa isi va schimba savoarea daca folosesti apa de la robinet.
Pentru un consum moderat de gaz asa cum este in casa in care am petrecut ultimele luni, factura lunara se ridica la aproape 3000 de yeni (cam 25 de dolari). Consum moderat inseamna pregatirea in fiecare seara a cinei, din cand in cand un ceai, sau apa calda pentru supele instant. Iarna consumul creste daca detii un heater pe baza de gaz, dar la fel de bine poate fi si pe baza de curent electric.
Curentul electric este la o tensiune de 110 volti, iar prizele nu accepta decat model cu doi pini. Adaptoare pentru cele de tipul european/american precum si transformatoare de la 110 la 220 se gasesc la toate denki-shop (magazin de electronice) si costa aprox. 1 dolar, respectiv 15 dolari. Factura curentului este cam dubla fata de cea de gaz, ajungand la 50-60 de dolari pentru o casa cu un aparat de aer conditionat care merge cam 18 ore pe zi, o plasma care incalzeste cred ca mai mult decat orice heater, si cateva becuri. Daca nu ai grija la butoanele de OFF, factura sare usor de 100 de dolari.

Model japonez de plug. Desi seamana cu cel american, nu se potrivesc. Ar trebui explicat si turistilor americani care incearca sa bage in priza aparatele pe care le-au adus de la ei din tara si care au in plus un pin cilindric care, fortat, daca nu se rupe, cel putin se indoaie.





Accesul la internet de banda larga este posbil pe toata suprafata japoniei, la preturi destul de piperate. Furnizorii principali sunt YahooBB (mi se pare ca a fost vandut altei firme acum cateva luni si si-a schimbat denumirea) si NTT DoCoMo (acelasi care ofera si telefonie mobila). Functie de abonamentul ales, se plateste de la 20 dolari in sus, neexistand limita superioara. 20 de dolari poate suna mult, dar face toti banii : in primul rand, conexiunea nu "cade" absolut niciodata (am auzit doar o singura data sa se intrerupa internetul, in timpul taifunului, pentru cateva ore), si daca se intampla asa ceva primesti mii de scuze din partea providerului si luna respectiva este gratuita sau beneficiezi de alte oferte din partea lor. In al doilea rand: pentru a-ti instala un post telefonic fix in japonia, se plateste o taxa de instalare de 70.000 de yeni (500 de dolari). Este o reminiscenta de pe vremea anilor urmatori celui de-al doilea razboi mondial cand, pentru a se asigura fondurile necesare investitiilor in infrastructura de telecomunicatii, s-a instituit taxa. Insa, odata instalat firul de la internet, beneficiezi si de linie telefonica fixa prin ADSL sau fibra, asa ca nu mai ai grija Romtelecomului japonez.
Si am ajuns inca o data la subiectul preferat - mancarea in japonia. De data asta, cea preparata la domiciliu.
Japonia abunda de magazine. Comertul e in floare. Totul se vinde si se cumpara. Si sunt multe de cumparat. Pe bune ca gasesti orice, de la ace de cusut in diverse sortimente, pana la fier de calcat care calca singur. La fel si in cazul produselor alimentare. Insa intotdeauna trebuie sa fie si o parte negativa a lucrurilor si nu lipseste nici in cazul asta. Problema este ca pe ambalaje scrie doar in japoneza, asa ca este dificil sa identifici ce se ascunde dincolo de bucata de plastic. Daca ai noroc si stii sa citesti in hiragana/katakana si mai cunosti si cateva kanji (in cazul asta "cateva" inseamna vreo 200), nu ar trebui sa ai probleme la cumparaturi. Chiar daca te bazezi doar pe hiragana, tot mai ai sanse de reusita, dar nu te poti baza intotdeauna pe noroc. In orasele mari se intalnesc magazine speciale pentru gaijini, cu produse de import, la fel de frumos ambalate, si scumpe. Si chiar si asa, nu bati atata cale doar ca sa mananci spaghete, gem si branza frantuzeasca (in toate magazinele de straini astea trei alimente erau omniprezente). Asa ca o vizita la supermarketul de langa locuinta poate fi productiva daca te limitezi la legumele de baza (cartofi, morcovi, fasole, telina, rosii, castraveti, salata etc), la o caserola cu carne de vita (numai sa nu fie vaca/vitel crescut cu bere, de Miyazaki sau Kobe, au niste preturi de ajungi la faliment sigur daca vrei sa iti faci un gratar cu asa ceva) , porc sau pui (miel n-am vazut) si cateva fructe.
Preturile la vegetabile sunt ridicate, dar cresc si mai mult dupa un taifun. Un mar costa cam 100 de yeni (0,8 dolari), un strugure 8 dolari, 4-5 castraveti ajung la un dolar, 3-4 rosii un dolar jumatate. Singurul fruct ieftin este harbuzul, care este la acelasi pret ca in romania. Daca ai vezica sanatoasa, da-i bataie.
Viza desigur ca se poate prelungi, este sportul preferat al multor vizitatori din Japonia. Te prezinti frumusel la biroul de imigrari (care se gaseste la orice aeroport international sau, in lipsa, in orasul resedinta de judet), completezi formularele (sa fie 3 sau 4, nu le-am numarat), achiti taxa (era 3000 de yeni pentru viza cu o singura intrare), eventual recompletezi formularele pt ca ai aflat ca ai scris ceva gresit, si iti aplica viza pe pasaport, in aceeasi zi. Pare destul de simplu, nu ? Nu este, pentru ca nici macar la biroul de imigrari nu se gaseste aproape niciodata un functionar care sa vorbeasca decent o limba de circulatie internationala (a se citi engleza), asa ca va trebui sa te complaci in vesnicul amestec de engleza [ la cuvintele usoare - formular, pix -borupen in japoneza, ball point pen in engleza- , fill, capital letters, name, adress etc etc (cuvintele astea se gasesc deja pe formular, care e si in engleza)] si de japoneza la cuvintele grele ( pentru ce? de cat timp? motive etc etc). In final se ajunge la un consens si pleci de acolo cu viza pe pasaport.
Cu banii nu e mare problema, in fiecare mall se gasesc automate unde poti atat sa extragi bani, cat si sa depui. ATM-uri nu se gasesc chiar la orice colt de strada, dar daca ai bani in cont si un card Visa, Mastercard sau JCB (99% dintre japonezi au JCB) poti plati la toate magazinele. Cash iti trebuie doar pentru a folosi automatele de tigari sau de suc si pentru a plati taxele pe highway.

Cu laundry iar sunt in ceata, pentru ca nu am avut niciodata problema asta. Am intalnit in cale prin oras, dar nu le-am calcat pragul, asa ca nu stiu nici preturi, nici obiceiul local si nici orele de functionare. Ce pot zice este doar ca sunt destul de rare (eu am vazut doar cateva) si nu pareau a fi foarte pline. Macar atat, nu trebuie sa stai la coada :).
Ca si concluzie, daca tot ce am spus pana acum nu a fost suficient de lamuritor. Japonezul din clasa medie castiga aproximativ 200 de mii de yeni pe luna (1700 de dolari) si reuseste sa intretina cu banii astia atat pe el, cat si nevasta si eventual un copil. Ca burlac, banii astia iti vor fi indeajuns incat sa duci o viata destul de relaxata, ba chiar sa iti permiti luxul sa pleci in vacanta cand vrei. Chef de viata sa ai!
Pana data viitoare, numai bine !